O analiză juridică a procesului Mântuitorului

Hrístos Dermosoniádis (Judecător)

Atunci când Pilat s-a încredințat de nevinovăția lui Hristos și a vrut să-L elibereze, iudeii au strigat: „Noi avem Lege, și după Legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu” (In. 19, 7). Aceasta este poziția evreilor și în vremea de acum.

Ei susțin faptul că Hristos a încălcat într-adevăr Legea mozaică și că după dreptate a fost condamnat la moarte. Este posibil, însă, ca Justiția omenească să ajungă într-o astfel de contradicție cu Justiția divină, încât să-l condamne la moarte pe Însuși Dumnezeu și în numele Legii să Îl omoare pe Creator? Așadar, întrebarea de bază este dacă procesul lui Iisus a fost, după criterii omenești, un proces corect, adică, dacă a avut loc în conformitate cu legea și cu principiile de împărțire a dreptății.

În vremea lui Hristos, justiția era la rang înalt. Dreptul Roman se afla în urma celui european de astăzi doar în privința puținor aspecte, iar cel evreiesc era unul hieratic și se întemeia pe Legea mozaică.

Tribunalele evreiești reuneau mulți membri. Tribunalul Suprem era Marele Sinedriu, care exercita și alte atribuţii. Își avea sediul la Ierusalim, era alcătuit din 120 de membri, fiind prezidat de către Arhiereu și avea în subordinea sa putere militară, custodia.

Condamnările la moarte ale tribunalelor evreiești trebuiau validate de către puterea romană, după cum este menționat în cartea Procesul lui Iisus a teologului Dimítrios Kappaís.

Condamnarea la moarte era prevăzută pentru destul de multe abateri de la lege, dar potrivit convingerilor din popor, arareori era pusă în practică. Execuția avea loc în diverse moduri, dintre care mai chinuitoare și mai umilitoare era moartea pe cruce, pe care obișnuiau să o aplice tribunalele romane, ce nu ezitau în a condamna la moarte pe cei judecați.

Potrivit justiției evreiești, nu era cunoscută practica anchetei preliminare și nu exista un acuzator public. Hotărârea nu se putea întemeia pe depoziția inculpatului, ci doar pe cele ale martorilor.

Procesul avea loc în cursul zilei, cu ușile deschise, în fața poporului şi începea cu martorii apărării, după care urma audierea a cel puțin doi martori ai acuzării, care trebuiau să dea o mărturie clară și întru totul identică, ținând mâna dreaptă pe capul inculpatului, iar în cazul condamnării acestuia la moarte, trebuiau să ia parte la actul execuției și să arunce primele pietre, în cazul în care ar fi fost hotărâtă moartea prin lapidare.

Inculpatul era considerat nevinovat până la condamnarea sa finală, avea dreptul de a vorbi, de a aduce martori și de a fi tratat cum se cuvine.

Potrivit părerii cercetătorilor, nu era redactat un proces verbal, dar decizia se publica prin decret scris. (Kontogónis: Evraiki Arheologia II, 4) Τοtuși, un decret al condamnării lui Hristos nu a fost găsit.

Magistrații trebuiau să fie imparțiali, corecți, iar unii dintre ei își asumau apărarea inculpatului. În cazul condamnării la moarte, hotărârea finală se amâna cu două zile și dacă această condamnare era validată, execuția trebuia să aibă loc nu în aceeași zi, ci în ziua următoare. Perioada scursă de la începutul interogării inculpatului și până la execuția sa trebuia să cuprindă cel puțin 4 zile.

Inculpatul era însoțit la locul execuției de un magistrat călare, care îi cerea poporului să facă de îndată cunoscută Tribunalului orice circumstanță atenuantă pentru fapta inculpatului, caz în care Tribunalul s-ar fi reunit de îndată în şedinţă. Într-o astfel de împrejurare, execuția ar fi fost imediat sistată.

Cam acestea despre justiția evreiască.

Trebuie precizat, însă, faptul că în timpul stăpânirii romane, îşi făcea simţită prezenţa un puternic cerc vicios și o decădere morală, iar cei aflaţi la conducere erau persoane corupte, care își asigurau poziția ocupată prin mituirea stăpânitorilor romani. Justițiarii nu aveau cinstea și demnitatea omenească a înaintașilor lor. Întregul neam era unul decăzut și nemernic.

După învierea lui Lazăr, mulți iudei au crezut în Hristos. „Deci arhiereii și fariseii au adunat sinedriul și ziceau: Ce facem, pentru că Omul acesta face multe minuni?… Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu, le-a zis:… ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan 11, 47-50).

„Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare, căci din cauza lui mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus” (In. 12, 10-11).

Atunci când custodia militară, însoţită de soldați înarmați, L-a prins pe Iisus, nu L-au adus la tribunal, ci la socrul arhiereului, Anna, care avusese în trecut funcția de arhiereu.

Iar Anna, fără a avea vreo putere de drept, a început interogatoriul, pentru a găsi învinuiri împotriva inculpatului. Hristos răspunde la întrebări: „întreabă pe cei ce au auzit… nimic nu am vorbit în ascuns” (Ioan 18, 20-21).

Răspunsul nu a fost pe placul ascultătorilor și unul dintre slujitorii care erau de față I-a dat lui Iisus o palmă spunând: „Așa răspunzi Tu arhiereului?”. Peste puțin timp, L-au condus pe Hristos la casa arhiereului Caiafa și, până să se adune membrii Marelui Sinedriu, slujitorii L-au bătut, L-au insultat și și-au bătut joc de El. Dreptul evreiesc interzicea, însă, interogarea inculpatului și reaua purtare față de acesta (Mishna, Sotah 1,4).

Astfel, întrunirea în sinedriu a Tribunalului Suprem al evreilor a început cu trei încălcări ale prevederilor normelor juridice.

Marele Sinedriu s-a întrunit în casa arhiereului, iar nu în clădirea Tribunalului; mai mult, această întrunire a avut loc noaptea, lucru care era interzis (Mishna, Sanhedrin IV,1), fără să existe în prealabil o învinuire clară din partea a cel puțin doi martori, așa cum cereau normele juridice.

După începerea procesului, s-au găsit doi martori mincinoși care au strâmbat cuvântul Domnului: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2, 19), care, în orice caz, fusese spus despre Învierea Sa, iar nu despre templul lui Solomon.

Mărturiile, însă, nu se potriveau între ele, în ciuda faptului că fuseseră date în mod necanonic prin prezența simultană a ambilor martori. Ar fi trebuit, așadar, ca martorii mincinoși să fie condamnați la moarte, potrivit Deuteronomului (19, 18-21): „și, dacă martorul acela va fi martor mincinos și va fi mărturisit strâmb asupra fratelui său, să-i faceți ceea ce voise să facă el fratelui său… Și vor auzi și ceilalți și se vor teme…”.

Sinedriul a hotărât că nu se poate baza pe cei doi martori și atunci Președintele acestuia, arhiereul Caiafa, L-a întrebat pe Hristos: „să ne spui nouă de ești Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”.  „Tu ai zis”… „Atunci Arhiereul și-a sfâșiat hainele, zicând: A hulit! Ce ne mai trebuie martori?” (Μt. 26, 63).

Dacă acest răspuns trecea drept o mărturisire a inculpatului, ea nu putea constitui, potrivit Legii mozaice, o probă în proces. Era nevoie de martori: „ci orice pricină să se dovedească prin spusa a doi sau trei martori” (Deuteronom 19, 15).

Nu a existat deloc apărare, care era considerată o parte indispensabilă a procesului juridic (Sanhedrin IV, 5). Apărarea era asumată de cel puțin de unul dintre magistrați, așa încât nici un inculpat să nu fie lipsit de dreptul de a fi apărat.

Arhiereul „și-a sfâșiat hainele”, act interzis de Legea mozaică preoților (Levitic 6; 21,10).

Iar membrii Sinedriului au răspuns: „Este vinovat de moarte” (Μt. 26, 67).

Votul a avut loc simultan, deși magistrații ar fi trebuit să voteze pe rând, de la cel mai tânăr până la cel mai în vârstă, pentru a nu se lăsa influențați unii de alții.

După condamnare, au urmat alte abateri: „Și unii au început să-L scuipe și să-I acopere fața și să-L bată cu pumnii și să-I zică: Proorocește! („Proorocește-ne, Hristoase, cine este cel ce te-a lovit? ”, Mt. 26, 68) Și slugile Îl băteau cu palmele” (Marcu 14, 65).

Arhiereii și fariseii, pentru a păstra aparențele, au așteptat să se crape de ziuă și s-au întrunit din nou în sinedriu pentru a valida condamnarea emisă în clădirea Marelui Sinedriu, în vecinătatea zidurilor Ierusalimului. „Și îndată dimineața, arhiereii, ținând sfat cu bătrânii, cu cărturarii și cu tot sinedriul și legând pe Iisus, L-au dus și L-au predat lui Pilat” (Marcu 15, 1).

Hristos a fost prins joi seara, iar procesul oficial s-a desfășurat într-o singură zi, vineri. În acest răstimp a fost finalizat și procesul și a avut loc și execuția, în urma emiterii condamnării la moarte, încălcându-se, astfel, prevederile canonice (Sanhedrin IV,I), în ciuda faptului că procedura ar fi trebuit să dureze cel puțin 4 zile.

În Slujba Sfintelor Patimi, înainte de cea de a douăsprezecea Evanghelie este scris: „Acum se întinge condeiul hotărârii de judecată de la judecătorii cei nedrepți și Iisus se judecă și se osândește spre răstignire, și împreună pătimește făptura, văzând pe Domnul pe Cruce; Cel ce pătimești după firea trupului pentru mine, Bunule Doamne, slavă Ție”.

În conformitate cu Legea mozaică, dacă un om se numea pe sine Dumnezeu, săvârșea hulă și încălca prin aceasta legea. Inculpatul, însă, avea dreptul la apărare.

Hristos făcuse nenumărate minuni în fața poporului. Înșiși locuitorii Ierusalimului Îl întâmpinaseră cu câteva zile înaintea procesului cântând „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ιoan 12, 13).

De altfel, omenirea Îl aștepta pe Mântuitorul, “nădejdea tuturor neamurilor”, “pe învățătorul universal” al lui Socrate, pe “Logosul” lui Platon, pe “Dumnezeul necunoscut” al atenienilor, pe “Dumnezeul cel nou” al celor trei magi, pe “Sfântul” lui Confucius și pe „Mesia” Cel așteptat de toți Proorocii lui Israel.

Evreii învățați cunoșteau bine toate proorocirile care arătau toate deopotrivă că inculpatul Iisus era Însuși Mesia – Hristos, după cum este menționat și în cartea lui Flavius Iosephus, Contra Apionem, Lib. II 17.

Viața, învățătura și nenumăratele Sale minuni nu lăsau loc nici unei îndoieli. Marele Sinedriu, însă, refuză să investigheze tema și să cerceteze dacă nu cumva în loc de un om care s-a făcut pe sine Dumnezeu, are în față un Dumnezeu Care S-a făcut pe Sine om. De fapt, nu arată negrijă, ci în deplină cunoștință îl condamnă pe Mesia, din moment ce arhiereul spusese după învierea lui Lazăr: „Ce facem, pentru că Omul acesta face multe minuni?…”, după cum  este menționat și în cartea Procesul lui Iisus a procurorului Hrístos Trapezoúntios.

Bătrânii, împreună cu Arhiereul, L-au condamnat la moarte pe Dumnezeul lor și L-au condus legat în fața stăpânitorului roman Pilat, ce trebuia să valideze condamnarea Sa la moarte.

Un nou proces, cel roman, începe.

Era vineri dimineața, ziua dinaintea Paștelui evreiesc, când evreii L-au adus pe Iisus în fața Pretoriului. Evreii nu au vrut să intre în locuința păgânului Pilat pentru a nu se spurca înaintea Paștelui și, la insistența lor, stăpânitorul roman a dispus ca scaunul său de judecată să fie așezat în locul numit Pardosit-cu-pietre, Gabbata, din fața Pretoriului, pentru a-L judeca acolo pe inculpat.

Potrivit dreptului roman, înrădăcinat în respectarea anumitor forme de protocol, puterea judecătorească era în mod absolut legată de scaunul de judecată, de togă și de pecetea judecătorului, iar nu atât de persoana acestuia.

Încă de la începutul procesului, se constată prima încălcare a prevederilor juridice. Inculpatul a fost legat pe durata procesului, deși, până la condamnarea sa, ar fi trebuit să se bucure de prezumția de nevinovăție. Procesul începe cu întrebarea lui Pilat: „Ce învinuire aduceți Omului Acestuia”?

Trebuia, așadar, ca evreii să-L acuze pe Iisus. Dar învinuirea de hulă nu l-ar fi interesat pe stăpânitorul roman. Nici nu ar fi atras după sine o condamnare la moarte. Arhiereul Caiafa a formulat în fața poporului o învinuire nouă, cu totul mincinoasă, spunând: „pe Acesta L-am găsit răzvrătind neamul nostru și împiedicând să dăm dajdie Cezarului și zicând că El este Hristos, rege” (Luca 23, 2).

Răspunsul lui Caiafa a fost cu totul mincinos, deoarece Marele Sinedriu L-a condamnat pe Iisus în baza unei alte învinuiri, hula.

Și învinuirea propriu-zisă era mincinoasă, deoarece Hristos dăduse un răspuns diferit ucenicilor fariseilor, atunci când aceștia L-au întrebat despre plata impozitului roman: „Dați deci cezarului cele ce sunt ale cezarului, și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21).

Trebuia, potrivit Dreptului roman, să fie înaintată o cerere scrisă pentru a putea fi deschis un proces. În aceasta se menționau numele și datele inculpatului și se formula în mod clar acuzația în cauză. Apoi trebuia redactat un protocol al acuzației, trebuia stabilită ziua procesului, în care urmau să fie chemați și audiați martorii (Dimarás: Istoria Dreptului Roman, Β 132).

Dacă, însă, se considera că nu era vorba de un caz de primă instanță, ci de validarea condamnării la moarte emise de tribunalul evreiesc, atunci începerea procesului trebuia să aibă loc prin înregistrarea deopotrivă a cererii scrise și a hotărârii luate de Tribunalul de primă instanță.

Pilat nu a făcut nimic din acestea. A coborât de pe scaunul său de judecată, fapt care, potrivit Dreptului Roman, însemna că în fapt nu mai avea putere judecătorească, a intrat în Pretoriu și acolo a discutat cu inculpatul, departe de mulțimea furioasă a evreilor, conducând un fel de interogatoriu.

„Tu ești regele iudeilor?” (Luca 23, 3), L-a întrebat Pilat pe Iisus, iar Acesta a răspuns: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta… Eu … pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr” (Ioan 18, 36-37).

Pilat a înțeles răspunsul pe care i l-a dat Hristos. Hristos era stăpânitorul unei împărății cerești, nu un conducător lumesc. A realizat imediat că acuzația de care era învinuit nu era fondată, Iisus nefiind vinovat de uzurparea puterii romane.

Pilat și-a adeverit poziția sa prin cuvântul pe care l-a rostit, „ce este adevărul?”. O întrebare retorică deoarece adevărul era, în viziunea sa, o utopie filosofică. Cu spiritul roman pragmatic ce îl caracteriza, Pilat a ieșit din Pretoriu și L-a declarat îndată nevinovat pe inculpat, spunând iudeilor: „Eu nu găsesc în El nici o vină” (Ioan 18, 38).

Ar fi trebuit ca Iisus să fie imediat eliberat.

Mulțimea, însă, a stârnit mult zgomot în fața palatului, insistând pentru condamnarea la moarte. Prin intermediul celor care vociferau, Pilat a înțeles că Iisus era galilean. Iar Galileea se afla în afara jurisdicției sale, având un stăpânitor, tetrarh, pe regele vasal Irod Antipa.

Așadar, Pilat, în ciuda faptului că anterior Îl declarase nevinovat pe Iisus, a invocat autoritatea locală a lui Irod. Și pentru a se debarasa de orice responsabilitate, L-a trimis pe Iisus la Irod, care se găsea în acele zile în Ierusalim (Luca 23, 6-7).

Iisus nu a răspuns la nici una dintre întrebările lui Irod, cel care îi tăiase capul lui Ioan Botezătorul.

Irod, șiret fiind, n-a vrut să-și mânjească din nou mâinile cu sânge sfânt și a hotărât că nu are competența necesară pentru judecarea cazului, întrucât „fărădelegea” săvârșită de Iisus și condamnarea Sa de către Tribunalul evreiesc au avut loc în afara hotarelor Galileii.

Așadar, Hristos a fost declarat nevinovat pentru a doua oară de către autoritatea romană, prin hotărârea lui Irod.

Însă, în loc de a fi eliberat, este condus iarăși legat în fața lui Pilat, după ce Irod și soldații săi L-au batjocorit și L-au îmbrăcat cu o mantie regească (Lc. 23, 11), fapte cu totul inacceptabile în contextul absolvirii inculpatului, chiar și prin lipsa unui organ juridic competent pe plan local.

Pilat a ieșit din Pretoriu, înaintea iudeilor, și pentru încă o dată, L-a declarat nevinovat pe Iisus spunând: „iată, eu, cercetându-L în fața voastră, nici o vină n-am găsit în acest Om, din cele ce aduceți împotriva Lui. Și nici Irod n-a găsit, căci L-a trimis iarăși la noi. Și iată, El n-a săvârșit nimic vrednic de moarte” (Luca 23, 14-15).

Iudeii strigau, însă, şi mai tare, iar la încurcătura în care se afla Pilat, s-a adăugat și cuvântul primit din partea femeii sale, Procla: „Nimic să nu-I faci Dreptului Aceluia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El” (Mt. 27, 19) Trebuie notat faptul că, ulterior, Procla s-a botezat creștină și este prăznuită pe 27 octombrie.

Pilat i-a adus în fața poporului pe Hristos și pe tâlharul Baraba, întrebând pe care dintre cei doi voiau să li-l elibereze cu ocazia sărbătorii Paștelui. Se auzeau, însă, încă mai puternice strigătele mulțimii, care cerea eliberarea lui Baraba și omorârea lui Iisus.

Tiran dur, deopotrivă lipsit de voință și de hotărâre, Pilat a dispus ca Iisus să fie biciuit. Biciuirea era o pedeapsă dură care însoțea pedeapsa capitală a răstignirii. Putea fi impusă și drept pedeapsă singulară. În nici un caz, însă, nu putea fi impusă unei persoane declarate nevinovate, nici chiar inculpatului înaintea condamnării sale finale. Legislația lui Iulius Cezar (Titlul Ι, tema 1 și Titlul al 6-lea, tema a 7-ea) era clară, dar a fost încălcată flagrant.

Au urmat apoi scene care vor rămâne o pată de rușine pentru omenire și mai cu seamă pentru justiția omenească. După flagelarea nemiloasă din curtea Pretoriului, au îmbrăcat trupul însângerat al lui Dumnezeu Cel întrupat cu hlamidă împărătească, au pus pe creștetul Împăratului Celui veșnic cunună de spini și L-au chinuit și batjocorit pe Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii (Ioan 19, 1-3).

Reprezentantul puterii omenești, Pilat, a ieșit încă o dată din Pretoriu, a șezut pe scaunul de judecată din locul înălțat numit Pardosit-cu-pietre și, adresându-se arhiereilor și mulțimii, „le-a zis: Iată Omul! Când L-au văzut deci arhiereii și slujitorii, au strigat, zicând: Răstignește-L! Răstignește-L! Zis-a lor Pilat: Luați-L voi și răstigniți-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină. Iudeii i-au răspuns: Noi avem lege, și după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu (Ioan 19, 6-7).

Pilat L-a declarat încă o dată nevinovat pe Hristos, dar din nou nu L-a eliberat. Iar iudeii au primit faptul că inculpatul a fost găsit de Marele Sinod vinovat de moarte în conformitate cu legea așa-zisă mozaică, întrucât Se numise pe Sine Fiul lui Dumnezeu, fapt ce fusese ținut ascuns față de Pilat până în acea clipă.

Pilat a încălcat principiul juridic de bază al Dreptului Roman “non bis in idem” (același caz nu putea fi judecat de două ori) și a intrat din nou în Pretoriu ca să-L interogheze pe Iisus.

Noua și neașteptata învinuire, „că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu”, prezența impunătoare a Domnului, liniștea pe care o răspândea, mesajul femeii și fanatismul religios al iudeilor l-au cutremurat și l-au mișcat adânc pe Pilat.

Pilat a purtat iarăși o discuție cu Domnul. Inculpatul nu era un om obișnuit și vorbea ca unul ce avea putere dumnezeiască. Inculpatul îi era superior judecătorului Său. „Pentru aceasta Pilat căuta să-L elibereze” (Ioan 19, 12).

A șezut iarăși Pilat pe scaunul de judecată și a început un nou dialog cu mulțimea, într-o ultimă încercare de a evita răstignirea lui Iisus. „…iar iudeii strigau zicând: Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu ești prieten al cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva cezarului” (In. 19, 12).

Ultima uneltire a evreilor l-a cutremurat pe Pilat deoarece se afla într-o oarecare dizgrație a împăratului Tiberiu (Flavius Iosephus, Lib. XIII, Cap. III, p.1), fapt pentru care a luat îndată hotărârea de a-și salva mai degrabă pielea decât de a apăra dreptatea. Pentru a nu lua asupra sa această condamnare nedreaptă, nu a emis o hotărâre proprie, ci „luând apă și-a spălat mâinile înaintea mulțimii zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului Acestuia. Voi veți vedea. Iar tot poporul a răspuns și a zis: Sângele Lui asupra noastră și asupra copiilor noștri! Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit și L-a dat să fie răstignit” (Μt. 27, 24-26).

Dacă se consideră că gestul lui Pilat de a-și spăla mâinile și de a le îngădui evreilor să Îl răstignească pe Hristos este echivalentă cu hotărârea unei condamnări la moarte, atunci trebuie să admitem faptul că Iisus a fost condamnat la moarte sub acuzația de înaltă trădare, deoarece Se înfățișa drept Împărat, ceea ce venea în contradicție cu Lex Julia Majestatis și cu Crimina Imminutae Majestatis.

A urmat apoi execuția. Oamenii L-au răstignit pe Însuși Dumnezeul lor. Iar evreii stăteau în fața Crucii și își băteau joc și Îl luau în râs pe Hristos (Marcu 15, 31). „De asemenea și arhiereii, batjocorindu-L între ei, împreună cu cărturarii, ziceau: Pe alții a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se mântuiască!” Admiteau, adică, și în fața Crucii, faptul că Hristos făcuse minuni și îi mântuise pe ceilalți.

Așadar, Hristos a fost răstignit, a murit, și a treia zi a înviat. Ce s-a întâmplat, însă, cu oamenii care se făcuseră vinovați de condamnarea Sa nedreaptă?

Iuda trădătorul s-a întors în Templu, a aruncat înapoi cei treizeci de arginți și s-a sinucis, spânzurându-se de un copac în afara Ierusalimului.

În viața Sfintei Maria Magdalena (Marele Sinaxar, Ediția V, Volumul 7, p. 425) este menționat faptul că ea a mers la Roma și i-a denunțat pe Pilat din Pont și pe arhierei în fața Cezarului Tiberiu. Cezarul, auzind despre minunile lui Hristos și cunoscând faptul că la vremea răstignirii Sale s-a făcut întuneric în toată lumea, a dispus aducerea lui Pilat, a lui Anna și a lui Caiafa la Roma. Caiafa a murit în timpul călătoriei, iar Anna a fost executat la Roma. Pilat a fost închis în temniță în afara Romei și a murit în închisoare. Spre deosebire de informațiile preluate din Cronicile lui Zonarás, cartea 6, în sinaxar scrie că succesorul lui Tiberiu, Caligula, l-a exilat pe Pilat în Galia, iar din Cartea III a Istoriei bisericești a lui Eusebiu aflăm că Pilat, pe când era exilat în Galia, și-a venit întru cunoștință și, înțelegând fapta săvârșită, s-a sinucis.

Acestea, așadar, despre procesul lui Hristos și despre procesul judecătorilor Săi, în cadrul căruia Cezarul i-a condamnat pe judecători, Hristos fiind astfel, pentru a șaptea oară, declarat definitiv, nevinovat.

Pe parcursul procesului evreiesc al Marelui Sinedriu am notat 16 abateri de la Legea mozaică.

În ceea ce privește procesul roman al lui Pilat, am consemnat alte 16 încălcări ale Dreptului Roman.

Însă, întreaga desfășurare a proceselor, de la prinderea de joi seară până la Răstignirea a doua zi la amiază, învinuirile mincinoase și lipsite de consecvență, alternarea continuă a procesului și a interogatoriului, mutarea lui Hristos din casa arhiereilor în Pretoriu, apoi la locul Pardosit-cu-pietre, la Irod, chinurile la care a fost supus inculpatul și Răstignirea Sa, deși fusese găsit de șase ori nevinovat de către Pilat și de către Irod, nu pot fi caracterizate drept proces, nici măcar drept parodia unui proces, ci drept cea mai mare fărădelege a omenirii și o rușine veșnică care apasă asupra întregii lumi. Nu putea omul să săvârșească o crimă mai mare ca aceasta. Și totuși, Domnul a făcut din Crucea morții, lemn dătător de viață, iar marea crimă a transformat-o într-un plan dumnezeiesc de mântuire pentru noi, călăii Săi.

Nu avem nimic de o valoare echivalentă, pe care l-am putea oferi, la rândul nostru, Domnului, dar avem Taina Dumnezeieștii Euharistii (Mulţumiri). Sângele lui Hristos nu este „asupra noastră și asupra copiilor noștri”, ci ni se dăruiește nouă pentru a ne mântui pe noi și pe copiii noștri…

Fie ca Jertfa pe Cruce a Domnului nostru să ne izbăvească de judecata Sa cea dreaptă!