Omilia Egumenului Efrem din Vinerea Mare, 2013

Iată, în timp ce cântam Prohodul Domnului împreună cu Părinţii, cineva m-a întrebat dacă nu există cumva sentimentalism în stihurile Prohodului. Şi, într-adevăr, atunci când citeşti formal Prohodul, de la început până la sfârşit, citind şi judecând Prohodul din exterior, poţi vedea că există mult sentimentalism. Dar trebuie să ştiţi că în viaţa duhovnicească nu există sentimente, emoţii, cu toate că omul are sentimente. Sfinţii Părinţi accentuează faptul că, în căsătorie, ceea ce predomină este sentimentul. Atunci când spunem dragoste, când cineva spune «m-am îndrăgostit de femeia mea», [se-ntâmplă să] vezi o femeie care, privită obiectiv, nu este frumoasă, dar pentru cel care o ia de soţie, este cea mai bună.

Îmi amintesc că s-a dus cineva la Părintele Paisie şi i-a zis «Gheronda, să vă rugaţi să iau o femeie bună», iar Părintele Paisie i-a răspuns: «dar cu cele rele ce se va întâmpla?» Vreau să spun că Hristos, în marea Sa iubire, i-a dat omului sentimente ca să se poată apropia de ceilalţi. Calea naturală pe care o trăieşte omul astăzi este cea a sentimentelor. Îmi amintesc când eram tânăr şi eram acasă, în nordul Ciprului, tatăl meu avea viței. Cineva i-a spus «adu-i când sunt de nouă zile» şi, când erau de nouă zile, îi ducea şi îi vindea. Îmi amintesc cum vacile mugeau, iar mugitul dura chiar şi trei ore. Eram atunci în ciclul secundar de gimnaziu, clasa a VII-a, şi aveam tot felul de gânduri, sigur, erau prosteşti, dar gândeam în felul următor şi-mi spuneam: «iată, vaca în trei ore îşi uită copilul, în schimb, omul, şi de-ar fi să treacă şi cincizeci sau şaizeci sau o sută de ani, îşi aminteşte şi se mâhneşte». De ce? Pentru că omul, ca fiinţă raţională, are în sine această grijă părintească. Mama nu face eforturi să-şi iubească copilul. De aceea, deşi omul e obligat să-şi ajute copiii, iar ca tată şi ca mamă îşi va ajuta copiii, cu toate acestea, plata nu este foarte mare.

Îmi zice o femeie, «Părinte, ştiţi, fac milostenie».

– Cui faci milostenie, îi spun?

– Fiicelor mele, zice.

– Bune sunt fiicele tale, dar fă milostenie nu numai fiicelor tale, ca să aibă o mai mare greutate duhovnicească milostenia, pentru că şi căţeaua are grijă de căţeii ei, pisica de pisoii ei, cloşca de puii ei. Ia gândeşte-te, cum e să mergi la o cloşcă ce stă pe ouă să scoată pui, o să te mănânce, nu te poţi apropia să-i iei un pui cloştii, iar asta este legea firii, care este în împărăţia necuvântătoarelor, la necuvântătoare.

Am văzut şi aţi văzut şi voi, mulţi oameni duri, îmi aduc aminte din satul meu, dar şi din alte părţi, oameni care erau foarte duri, dar care, ca părinţi, atunci când îşi îngropau copiii lor, îi vedeai pe aceşti oameni duri tânguindu-se cu jale mare, cu o jale de nemângâiat, şi vedeţi şi vă întrebaţi, duritatea lor unde a dispărut? Cu adevărat, ea ţinea de zona aceasta a sentimentelor. De aceea, când omul înaintează în viaţa duhovnicească, el biruieşte sentimentele. Avem de multe ori în grijă, ca duhovnici, şi perechi care, după mulţi ani de căsătorie, înaintând în viaţa duhovnicească, se lipsesc de bunăvoie unul de celălalt, renunţând la însoţirea trupească, dar nu se lipsesc fiindcă s-au plictisit unul de celălalt. De multe ori aceste perechi, înaintând în viaţa duhovnicească, îmi spun: «Gheronda, ne simţim de parcă ne-am fi căsătorit ieri», dar trăiesc amândoi ca fraţii şi aceasta de bunăvoie. De multe ori pururea pomenitul Gheronda al nostru ne spunea: «Ca monahi, să vă păziţi în special de sentimentalism».

Căci, vedeţi, homosexualiatea, de pildă, ce este? Homosexualitatea este sentimentalism. Şi un om care vrea să-L iubească pe Dumnezeu din tot cugetul şi chiar aceşti copii ai Lui, aceşti soţi care sunt datori să trăiască în acest sentimentalism, preschimbă acest sentimentalism într-o iubire duhovnicească curată şi adevărată. Căci trebuie să ştiţi că iubirea duhovnicească este mult superioară iubirii frăţeşti. Vedem de multe ori doi fraţi, de multe ori chiar şi gemeni, și nu se iubesc în mod deosebit. Fiecare are prieteni, cunoştinţe, iar când se întâlnesc, își zic «ce faci?», «bine». Îşi spun lucruri stereotipe, fiindcă nu sunt obişnuiţi unul cu celălalt. De aceea, omul care vrea să trăiască o relaţie reală cu ceilalţi, o comuniune interpersonală, trebuie obligatoriu să-L iubească pe Dumnezeu. Când îl iubeşti cu adevărat pe Dumnezeu, ieşi din această lume a sentimentelor.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, atunci când spune: «O, Fiul meu iubit, unde este frumuseţea Ta?», nu o spune sentimental. Trebuie să ştiţi că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu era sentimentală, aşa cum suntem noi. Vedem că Hristos, când Se afla pe Cruce i-a spus: «Femeie, iată fiul tău!» Nu i-a spus cuvinte sentimentale, duioase. Omul care iubeşte sentimental este rob al iubirii. Am vorbit alaltăieri cu un student şi mi-a zis: «O să înnebunesc». «Ce-ai păţit, copilul meu?», îl întreb. M-a părăsit prietena mea şi nu pot să depăşesc momentul, nu pot dormi… Am fost la neurolog în Tesalonic şi mi-a dat nişte pastile, m-a făcut legumă. Nu pot să mă liniştesc, am tot felul de simptome secundare. O am mereu în minte, o sun, îi trimit mesaje şi nu-mi răspunde. Văzându-l pe acest tânăr îţi dai seama că este rob, cu adevărat rob. “Bre copile, îi spun, ia-o logic, o femeie să te stăpânească. Ce eşti, o zdreanţă, să te arunce când vrea?” Să nu credeţi, însă, că el vrea să fie în această situaţie. Căci omul nu poate depăşi această stare particulară a lui, acest sentimentalism şi să înainteze către o stare duhovnicească.

Vedeţi, de aceea şi Sfinţii Părinţi şi Bătrânii din Sfântul Munte au pătimit şi s-au zdrobit şi au suferit împreună cu cei care erau încercaţi, dar nu au căzut niciodată în melancolie, nu au căzut în marasm absolut niciodată. Căci în spatele acestei împreună-pătimiri se afla o libertate a bucuriei şi o libertate a nădejdii pe care o are omul ce trăieşte viaţa în Hristos şi în Duhul Sfânt. De aceea, omul care trăieşte viaţa în Hristos trebuie să fugă, să scape de această coajă, de această formă goală care este sentimentul. Căci sentimentul, deşi este ceva ce omul trăieşte, dispare atunci când înaintăm pe scara virtuţilor. Sentimentul este înlocuit printr-o stare duhovnicească în care aflându-se, omul priveşte altfel lucrurile chiar şi în ceea ce-i priveşte pe copiii, pe soţia sa, pe fratele său, pe rudele sale şi chiar pe prietenii săi. Chiar prietenul faţă de prieten nu mai are aceste sentimente trecătoare, care, în plus, sunt maladive.

De multe ori, oamenii din pricina sentimentelor, fac lucruri bolnave. A venit o fată la mine, când eram afară din Sfântul Munte şi-mi spune: „Gheronda, o să explodez!” „De ce fata mea?”, o întreb. Am, zice ea, un prieten care mă sună după miezul nopţii: „Mă iubeşti?” „Da, îi zic, te iubesc!” „Bun, mulţumesc mult!” La ora trei sună iar mobilul: „Mă iubeşti?” La patru iar: „Mă iubeşti?” La cinci fără ceva sună iar. Nu pot să dorm, zice ea. „Fata mea, îi spun, obiceiul acesta e bolnăvicios. Adică, tânărul acesta nu te crede când îi spui că-l iubeşti?” Genul acesta de lucruri seamănă cu o boală, boala sentimentelor, iar omul atins de această boală nu poate fi un om întreg, nu poate fi normal, nu poate fi om duhovnicesc, om adevărat, rob al lui Hristos. De aceea, cei care vin în Sfântul Munte în aceste zile şi trăiesc această atmosferă pe care o trăiţi şi dumneavoastră, să-şi cerceteze sinele în toate evenimentele din Săptămâna Patimilor. Cum spunea un Gheronda astăzi la masă: „Dacă un creştin trăieşte Săptămâna Patimilor, va avea rezerve duhovniceşti pentru tot restul anului”. Căci atâta forţă au aceste mesaje, atâta forţă au aceste sensuri şi imagini pe care ni le oferă cântările, atâta forţă atmosfera plină de smerenie pe care o trăim şi o experiem, încât nu pot fi comparate cu nici un alt eveniment. De aceea, omul care vrea să reuşească în viaţă, să reuşească să trăiască corect şi să străbată drumul vieţii în adevăr trebuie să trăiască viaţa Hristosului nostru. Trebuie să trăiască şi să se hrănească cu Hristos.

Trebuie să ştiţi că Biserica produce ceva anume, dă naştere unui rod, iar rodul pe care-l produce Biserica este experienţa. Nu e ca atunci când mergi la medic şi-ţi spune: „Ştii, ia aceste medicamente şi nu vei muri, te vei face bine”. Nu te mai întorci la el. Zici ca el şi dai să pleci. În Biserică nu e aşa. Eşti în Biserică şi în cealaltă viaţă vei dobândi un loc bun. Dar nu, Biserica nu spune numai asta. Îţi spune că vei trăi viaţa în Hristos, viaţa veşnică încă din viaţa de aici. Şi aceasta este exact ceea ce căutăm: să ne hrănim cu harul Duhului Sfânt. De aceea şi în Psaltire, care este prima carte ascetică şi isihastă, pe care Profetul David a scris-o învăţat şi luminat de Duhul Sfânt, se spune: „Gustaţi şi vedeţi că Hristos este Domnul” (Ps 33, 8). Este un lucru de mare însemnătate să se hrănească omul cu Dumnezeu, să aibă o relaţie viu trăită cu Dumnezeu. E de mare importanţă să cunoască cineva pe Hristos în Sfântul Duh. Aceasta a spus-o chiar Hristos în rugăciunea arhierească (Ioan, 17), care s-a citit ieri, dacă vă amintiţi: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Io. 17, 3).

Atunci când Părinţii vorbesc despre cunoaştere nu se referă la cunoaşterea ştiinţifică, ci la comuniunea experienţială cu Hristos. Aşadar, Hristos este un Dumnezeu concret, un Dumnezeu personal Care S-a făcut om şi a venit aici împreună cu noi şi a voit să sufere. Repet asta. Nu a suferit Hristos şi nu a fost prins fiindcă fusese vândut, cum credeau ai lui. Bre copiii, să zicem că cineva e arestat. Îmi amintesc atunci când a fost scandalul cu Vatopedi, cine îndrăznea să susţină cauza Vatopedului? Nimeni. Tremurau toţi, se temeau. Atmosfera era atât de vrăjmaşă, încât nu îndrăzneai să spui nimic „pentru”, te temeai. Îmi spuneau părinţii de aici: „Îi vedem pe ai noştri că iau distanţă”. „Aşteptaţi, căci se vor întoarce. Aşteptaţi, e nevoie de timp. În cele din urmă vor înţelege”. Apostolul Petru: în acea atmosferă, în care toţi erau împotriva lui Iisus, cine ar fi îndrăznit să Îi ia partea? Cum ar fi îndrăznit Petru să spună „Sunt ucenicul Lui?” L-ar fi mâncat. Erau atât de înrăiţi, atât de furioşi. Căci, vedeţi, invidia este o patimă îngrozitoare de care pot suferi chiar şi oamenii desăvârşiţi… Cum ar fi îndrăznit Petru? Nu avea forţa, pe care a dobândit-o după pogorârea Sfântului Duh, să spună: „Da, sunt şi eu ucenicul Lui, chiar primul dintre ucenicii Săi”. Nu a îndrăznit s-o spună, căci nu avea încă forţa, în acea atmosferă generală de împotrivire. Toţi erau împotriva lui Hristos, toată lumea…

Vedeţi, acest popor care L-a primit pe Hristos cu ramuri de finic şi la intrarea Sa în Ierusalim a strigat „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” (Io. 12, 13), s-a lăsat dus de nas de cărturari şi farisei, indus în eroare şi fanatizat. Şi, vedeţi, Pilat era deştept şi a înţeles că Iisus este nevinovat. Mai venise şi soţia lui şi îi vorbise la ureche… Cum am spus şi în trapeză, nu era permis nimănui să se apropie de judecătorul iudeilor atunci când judeca, nici măcar de scaunul lui, cu excepția soţiei, atunci când ar fi avut vreo problemă femeiască urgentă. Şi vine, deci, şi-l întreabă: „Cumva ai făcut ceva rău acestui drept?” Şi Pilat îşi iubea soţia, avea încredere în ea, o preţuia. Şi văzuse, într-adevăr, o spune şi evanghelistul, „văzuse [Pilat] că din invidie L-au dat în mâna lui” (Mt. 27, 18). A făcut, aşadar, şi câteva intervenţii diplomatice, zicându-şi: „Poate scap şi nu-L condamn”. Dar trufia şi slava deşartă nu l-au lăsat. Şi-a zis în sinea lui: „Baraba e cel mai rău om din lume. Dacă-l iau pe el, or să spună: „Nu, pe Baraba nu-l poţi elibera.” Şi, totuşi, invidia aceasta era atât de mare, furia răutăţii era aşa de împinsă la limită, încât au preferat să fie eliberat Baraba, cel mai rău om din lume, ca să fie răstignit Hristos. Toate acestea nu s-au întâmplat în mod mecanic. Nu s-au întâmplat pentru că cineva a îndreptat lucrurile pe făgaşul acesta. S-au întâmplat prin voia cea liberă a omului. Iar Patima lui Hristos, cum v-am mai spus, a fost adevărată. Sigur, nu a suferit firea dumnezeiască, ci firea Sa omenească. Cât despre voinţă, Hristos avea două voințe: firea omenească şi firea dumnezeiască, iar voinţa omenească se supune totdeauna celei dumnezeieşti. De aceea vedem şi apostolii s-au îndepărtat şi, așa cum spune o cântare de la laude „Și iarăși bărci, și iarăși năvoade, dar pește nicăieri”; s-au întors ucenicii la vechea îndeletnicire, pescuitul, cu bărci și năvoade, dar „pește nicăieri”.

Hristos a venit aici în mod smerit. Şi vedem pe Maica Domnului, care L-a născut, şi trebuie să ştiţi că Maica Domnului a născut fără dureri; nu L-a născut cu dureri aşa cum naşte orice mamă. Hristos a venit prin uşile închise şi a ieşit tot prin uşile închise. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este fecioară înainte de naştere, fecioară în timpul naşterii şi fecioară după naştere. Acesta este un lucru de o importanţă deosebită. Şi Hristos a venit în lume preacurat fiind. Nu ar fi putut să se căsătorească Hristos? Doar a mers la nunta din Cana şi a binecuvântat nunta. De ce nu S-a căsătorit Hristos? Ca să arate viaţa în Hristos cea desăvârşită, care este fecioria. Viaţa desăvârşită este fecioria. De aceea, cei care Îl urmează pe Hristos, Îl urmează feciorelnici, tăindu-şi voia şi lipsindu-de de bunuri pământeşti. Hristos nu avea nici unde să-și plece capul, nu avea nimic al Său. Hristos era Acela Care, cu adevărat, S-a născut din Fecioară, a rămas fecior și i-a binecuvântat pe cei feciorelnici. De aceea și zice: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi […] după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21). Pentru a-L urma cineva pe Hristos, trebuie să fie liber de orișice se cheamă pământesc.

Veți spune, „noi, care ne-am căsătorit, ce să facem ?” Și voi, cei care v-ați căsătorit, sunteți membri ai Bisericii și, prin strădania voastră, puteți deveni mădulare de cinste ale Bisericii și să dobândiți viața veșnică. Păi și atunci, părinții de ce au mai plecat din lume ? Nu au plecat pentru că erau scârbiți de căsătorie; un canon de la unul dintre Sinoadele Ecumenice zice că „cel care [vrea] să urmeze pe Hristos și viața feciorească din scârbă față de căsătorie, acesta nu poate fi primit”. De aceea, într-un mediu monahal care este sănătos, atunci când sosește un om căsătorit și este găzduit, acesta nu se întoarce acasă cu mustrări de cuget pentru că s-a căsătorit, ci cu și mai multă încredere în căsnicia sa. Vedeți, frații mei, Biserica este o taină așa de mare, iar acei Părinți care au zidit bisericile erau, cu adevărat, insuflați de Dumnezeu. Nu există ceata celor necăsătoriți, a celor feciorelnici și a celor căsătoriți, două cete… Există, într-adevăr, două cete, dar acestea sunt ceata oamenilor luminați și ceata oamenilor întunecați, căsătoriți sau nu.

Așadar, noi avem drept scop să-L urmăm pe Hristos, avem drept scop să-L copiem pe Hristos, avem drept scop să ținem poruncile lui Hristos, pentru că este mare lucru ținerea poruncilor. Mare lucru. Vedeți, adesea omul ține anumite porunci, unul ține două treimi, altul ține două cincimi, altul ține o zecime… De ce ? Nu poți, dacă nu ții cu concizie poruncile, să te bucuri de roadele vieții duhovnicești. Și trebuie să știți că, dacă sufletul omului prinde gustul rodului duhovnicesc, atunci pe toate celelalte le consideră „gunoaie”, după cum zice Apostolul Pavel, „pe toate le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc” (Filipeni 3, 8). Este mare lucru ca omul să prindă gustul vieții în Hristos. Este mare lucru ca omul să se facă părtaș Duhului Sfânt. De aceea, Sfântul Serafim de Sarov – un mare sfânt din Rusia, așa cum îl avem noi pe Sfântul Nectarie în Grecia, așa îl au rușii pe Sfântul Serafim de Sarov –, zicea de multe ori asta: „scopul vieții omului nu este altul, decât dobândirea Duhului Sfânt”. Vedeți, europeanul de azi consideră familia ca pe un lucru secundar, pe primul loc este afacerea, pe primul loc este profesia. A venit cineva care nu-și găsea locul și-mi spune „aș vrea să mă ajuți să devin mare om de afaceri, tu ai relații”, îmi zice, „ca să mă respecte copiii, care au plecat cu mama lor”. Îi spun, „bine, măi, copile, pe tine nu te respectă copiii tăi pentru că nu ești mare întreprinzător? Te vor respecta copiii dacă ai inimă care să-i iubească cu adevărat și care să te vădească drept tată vrednic, este o mare greșeală să gândești astfel…”.

Cred că fiecare vizită în Sfântul Munte este un eveniment important în viața voastră, de aceea vă și urăm ca, plecând de aici, să luaţi cu voi multe învățăminte, iar cel dintâi este acela că Stăpâna, de Dumnezeu Născătoarea, care este Egumena locului și a cărei prezență o simțim atât de intens în Sfântul Munte, dăruiește fiecăruia anumite mesaje duhovnicești într-un mod tainic. Atâta vreme cât suntem în Grădina Ei, Ea ne dăruiește anumite mesaje duhovnicești de care avem nevoie, iar un lucru pe care îl veți vedea și voi la voi înșivă este acela că, atunci când veniți în Sfântul Munte, Preasfânta vă dă un dar fără să aibă vreun scop anume. De exemplu, să nu vă îngrijorați în privința familiei voastre. Iar acesta lucru vi-l dă sa vă puteți dedica mai mult slăvirii Fiului Ei.

Vă urăm ca harul Ei să ne ajute pe toți și să vă întoarceți înapoi în altă formă, să vă întoarcem înapoi „luminați de dreapta Celui Preaînalt”, să vă întoarcem înapoi reconsiderând acele lucruri din viața voastră, pentru că fiecare om are greșelile lui, are abaterile lui, are scăderile lui, are cusururile lui, fiecare dintre noi. De aceea, de multe ori, atunci când cineva îmi zice, „știi, cu X, cu care eram bun prieten, iar acum suntem studenți împreună și locuim în același apartament, ne mai certăm, și fiecare dintre noi cunoaște patimile celuilalt, iar de multe ori nu suntem de acord și ne mai și certăm…”, îi spun: „atunci când vezi pe cineva ținând un discurs de jumătate de oră, de o oră, îi ești cel mai bun prieten, dar atunci când discuți cu el [direct], fie îl consideri și mai mult deasupra ta în inima ta, fie îl vei desconsidera, pentru că îi vezi de aproape calitatea sa interioară…” Indiferent însă, trebuie să ne îngăduim unii pe ceilalți, mai ales în viața de căsătorie.

Mulți vă urează să trăiți „o viață plină de flori (fericită)” – asta e o minciună, este o greșeală, nu va trăi cel căsătorit „o viață plină de flori” – eu cred că urarea cea bună pentru tinerii căsătoriți este, din punctul meu de vedere, să vă îngăduiți unul pe celălalt cu dragostea lui Hristos. Aceasta este, cred, cea mai bună urare și cea mai bună aducere cu picioarele pe pământ; cea mai bună urare care ne readuce în realitatea relației. Vedeți, frați gemeni de-ar fi și n-o scot la capăt. Iată, femeie dintr-o familie, dintr-un neam, adesea din altă țară, din alte locuri, iar bărbatul de alt neam, și trăiesc împreună, este cu putință să aibă aceeași voință ? Vai de mine, nu e cu putință… Și atunci, ce va fi ? Dacă au dragostea lui Hristos, atunci, fără doar și poate, se vor îngădui unul pe celălalt în dragostea lui Hristos și nu-și vor creea probleme, se vor iubi. Iar să aibă duhovnicul comun îi ajută foarte, foarte mult ca să rămână împreună, o pereche…