Ortodoxia și ecumenisul: drumuri paralele sau opuse?
17 May 2013
Prolog
În zilele noastre, din toate părțile se aud diverse voci care ne spun ce relație ar trebui să aibă Ortodoxia cu societatea modernă. Nu trebuie uitat faptul că, din cauza condițiilor istorice (stăpânirea turcească), Ortodoxia nu a avut nici o legătură cu reformele religioase care au zdruncinat serios Biserica apuseană, îndeosebi în Evul Mediu. De altfel, în urma acestor «revoluții religioase» au luat naștere diversele confesiuni protestante (Lutheranismul, Calvinismul, Zwinglianismul).
Scindarea Creștinismului apusean în Romano-catolicism și Protestantism a reprezentat al doilea caz de rupere a «trupului» religiei creștine. Cea dintâi s-a petrecut în anul 1504, când a avut loc Marea Schismă dintre Creștinismul Răsăritean Ortodox și cel Apusean Romano-catolic. Așadar Biserica, care până atunci era unită, din acel moment s-a divizat în două mari segmente. Schisma «a deschis sacul lui Eol», din care au ieșit multe divergențe, atât de natură teologică (Filioque), cât și de natură canonică (obiceiuri bisericești, celibatul preoților, primatul papal) sau politică (înființarea statului papal și a imperiului franc de către Carol cel Mare).
Încă de la începutul secolului XX, a fost inițiat un dialog între Ortodoxie și diversele denominațiuni creștine. Acest dialog «ecumenic», așa cum este numit, are mulți susținători, dar și mulți dușmani fanatici. Primii îi acuză pe ceilalți de conservatorism extrem și obscurantism, în timp ce ceilalți îi acuză pe primii cum că ar adopta diverse erezii ale romano-catolicilor și protestanților. Desigur, există așa numita «secțiune de aur» în cadrul relațiilor dintre Ortodoxie și Modernitate, secțiune pe care ne propunem s-o tratăm în acest eseu, încercând să evităm capcanele celor două tipuri de abordare extremistă amintite mai sus.
Introducere: Ortodoxia – păzitoarea moștenirii dogmatice a Sinoadelor Ecumenice și a învățăturii Sfinților Părinți, de la înființarea Bisericii și până azi
Biserica Ortodoxă pretinde, pe drept cuvânt, că este păzitoarea dogmelor creștine, pe care le-a păstrat exact așa cum au fost formulate ele de cele șapte Sinoade Ecumenice și explicate în tratatele Sfinților Părinți. În cei două mii de ani de la înființarea Bisericii creștine, celei una și sobornicească, numai Ortodoxia este cea care a continuat tradiția și învățătura religioasă autentică predată de sfinții Apostoli și Evangheliști. De altfel, acest lucru este mărturisit și de însăși etimologia cuvântului «ortodoxie», care înseamnă dreapta mărire, dreapta credință și învățătură.
Ortodoxia nu poate fi văzută drept un sistem – curent ideologic sau filosofic. Nici nu reprezintă vreo vitrină de muzeu sau o simplă tradiție populară, la fel cum nu poate fi considerată a fi o simplă componentă care asigură unitatea diacronică și ecumenică a Elenismului. Ortodoxia este Biserica Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Este Biserica cea «una, sfântă, sobornicească și apostolească», față de care ne mărturisim credința și devotamentul în Simbolul de Credință niceo-constantinopolitan, care a fost consfințit la primele două Sinoade Ecumenice [1]. Biserica Ortodoxă reprezintă Trupul lui Hristos, Care este Însuși Logosul întrupat [2]. Cei care participă la acest Trup constituie poporul lui Dumnezeu. Condiția principală pentru a deveni mădular al Trupului lui Hristos, adică al Bisericii, este botezarea în numele Sfintei Treimi – în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Biserica este alcătuită din cler și mireni, care se unesc în cadrul tainei Sfintei Euharistii.
În afara Bisericii nu există Ortodoxie, nici mântuire. Dacă se îndepărtează de viața trupului bisericesc, Ortodoxia se rupe de rădăcinile sale, își pierde identitatea, devenind o simplă ideologie. De aceea sfântul apostol Pavel numește Biserica «stâlp și temelie a adevărului» (I Tim. 3, 15). Biserica, prin intermediul Sfinților Părinți care au fost luminați de Duhul Sfânt, a păzit cu sfințenie adevărul descoperit de către Hristos. Pentru că numai păzirea acestui adevăr duce la mântuire. Luptele dure pe care le-a dus de-a lungul secolelor, lupte concretizate în persoana atâtor păstori și învățători purtători de Dumnezeu, sinoadele pe care le-a convocat și insistența ei de a nu ceda în fața exceselor și slăbiciunilor inevitabile ale firii umane, toate acestea au avut un singur scop – păzirea adevărului descoperit, a acelui adevăr care îl eliberează și mântuiește pe cel care îl trăiește (Ioan 8, 32). Pentru că viața trăită în conformitate cu poruncile lui Hristos transfigurează credința în trăire și experiență.
Trebuie numaidecât să facem diferența între religie și Biserică, fiindcă una este religiozitatea individuală și alta viața bisericească în Hristos; una e altruismul și solidaritatea și alta lepădarea de sine și dragostea dusă până la jertfa de sine. Lepădarea de sine ne scoate din cochilia noastră și ne aduce în comuniune cu ceilalți, îl transformă pe «eu» în «noi». Iar dragostea adevărată este expresia dragostei dumnezeiești cu care ne-a iubit Dumnezeu Tatăl: «Dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, și noi suntem datori să ne iubim unul pe altul» (I Ioan 4, 11).
Partea doua, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=31889
Ultima parte (a treia), aici: http://www.pemptousia.ro/?p=31903
Note:
[1] S. P. Koútsas, mitrop. de Néa Smírni, «Το νόημα της Ορθοδοξίας μας. Oμιλία του Σεβ. Μητροπολίτου Ν. Σμύρνης κ. Συμεών την Κυριακή της Ορθοδοξίας» (Sensul Ortodoxiei. Predica mitropolitului de Néa Smírni, Kyr Simeon, în Duminica Ortodoxiei), http:// www.oodegr.com/oode/orthod/genika/noima_orthod_1.htm.
[2] Vezi E. Artémis, «Το μυστήριο της θείας ενανθρωπήσεως σε δύο διαλόγους, “Περί της ενανθρωπήσεως του Μονογενούς” και “Ότι εις ο Χριστός”, του αγίου Κυρίλλου Αλεξανδρείας» («Taina dumnezeieștii întrupări în cele două dialoguri – „Despre întruparea Celui Unul născut” și “Unul este Hristos” – ale sfântului Chiril al Alexandriei»), în revista Ekklisiastikós Fáros, vol. LXXV (2004), 145-277. Vezi și idem, «Η εν χρόνω κατά σάρκα γέννηση του Υιού του Θεού» («Nașterea după trup, în timp, a Fiului lui Dumnezeu»), în Antiairetikó Egkólpio, 2009: http:// egolpion.com/gennhsh yiou.el.aspx. Vezi și idem, «The rejection of the term Theotokos by Nestorius Constantinople and the refutation of his teaching by Cyril of Alexandria», în revista Grigórios Palamás 845 (2012), 153-177.
