Ortodoxie şi elenism

Prin pronia dumnezeiască, credinţa creştină a venit în lumea aceasta într-o etapă unică din istoria omenirii. Romanii tocmai încheiaseră cucerirea întregii lumi mediteraneene, oferind astfel un cadru spaţial uriaş în cadrul căruia oameni şi idei puteau călători fără nici o piedică. Poate şi mai important era faptul că viaţa culturală a acestei părţi a lumii era dominată de înţelepţi şi dascăli educaţi în spiritul tradiţiei lumii elenistice clasice: extraordinara profunzime în gândire a filosofilor, savanţilor şi artiştilor, pe care inițial îi întâlnim în regiunile din jurul Mării Egee s-a dispersat, datorită îndrăznelii grecilor şi cuceririlor lui Alexandru cel Mare, în toate ţările din zona mediteraneană răsăriteană. Marile şi vestitele cetăţi care înfloriseră în urma trecerii macedonenilor, mai cu seamă Alexandria, în Egipt, acum dispuneau de înţelepţi educaţi în spiritual tradiţiei greceşti, ce fusese îmbogăţită şi de pe urma contactului cu imperiile Răsăritului. Chiar şi Roma şi sateliţii ei admirau bogăția culturală a Elladei.

Biserica Creştină a avut, aşadar, de înfruntat provocarea Elenismului. Ce înţelegem prin acest «Elenism»? El nu se identifică cu naţiunea greacă, chiar dacă grecii de astăzi, pe bună dreptate, pot şi chiar revendică înrudirea cu gânditorii şi artiştii Elladei Clasice, a căror limbă şi al căror pământ l-au moştenit. Eu consider că Elenismul este, în mod fundamental, o anumită dispoziţie a minţii, căutarea unei interpretări a lumii în care trăim, stăruinţa în cunoaşterea tuturor fenomenelor lumii şi speranţa că putem înţelege greşelile, durerile şi tragediile ei, lucru care ne face capabili în cele din urmă să atingem armonia pe care neamul omenesc trebuie s-o dorească. Iar acesta era o moștenire extraordinară. Mulţi filosofi elini – şi mulţi filosofi de astăzi – erau pesimişti. Venirea Creştinismului, însă, părea să ofere o soluţie. Stăruinţa în cultivarea valorilor morale, alături de importanţa acordată iubirii şi credinţei pentru mântuirea sufletului, i-a ademenit pe mulţi gânditori. Dar, pentru a primi drept de cetate în lumea intelectuală, [creștinismul] trebuia, într-un fel sau altul, să se identifice cu suveranul Elenism. Aceasta a fost marea realizare a primilor Părinţi Creştini, mai ales a Părinţilor Capadocieni: ei au reuşit să exprime dogma creştină prin intermediul termenilor acceptaţi de filosofi. Marile Sinoade Ecumenice au oferit suportul filosofic de care avea nevoie Biserica.

Alianţa cu Elenismul a asigurat viitorul Bisericii. Dar, odată cu trecerea timpului şi cu larga răspândire a Creştinismului, se iveau tendinţe care respingeau abordarea greacă. Era vorba despre credincioșii care aparţineau în mod exclusiv părţii ebraice a lumii creştine, fundamentaliştii, care există şi astăzi, şi care insistau asupra respectării riguroase a rigidelor canoane etice şi a tipicului, precum şi asupra interpretării literale a Sfintei Scripturi. Interesantă şi determinantă este tendinţa generală a Bisericilor din Apusul Europei şi a urmaşilor acestora de a adopta o atitudine rigidă în teologia lor, iar aceasta se datorează împrejurărilor istorice.

Atunci când Imperiul Roman s-a prăbuşit sub ocupaţia barbarilor, provinciile apusene, mai puţin civilizate, au fost cele care au căzut primele în mâinile barbarilor. Iar atunci când guvernatorii romani au fost obligaţi să se retragă, singura clasă socială educată care a rămas pe loc a fost clerul, care nu s-a mărginit numai la aducerea la creştinism a cotropitorilor, dar a asigurat noii stăpâniri funcţionari ştiutori de carte şi, mai cu seamă, jurişti. Legea a fost marea contribuţie pe care romanii au adus-o civilizaţiei, dar aplicarea ei rigidă era contrară tradiţiei elenistice: teologii romani impuneau formule stricte şi dovezi logice, în genul acestui remarcabil gânditor, Toma d’Aquino.

În provinciile apusene ale Imperiului Bizantin însă, juriştii nu proveneau din rândul clericilor, ci dintre laici. Aici era îngăduită o atitudine mai liberală în teologie, în vreme ce dogmele creştine fundamentale, dogma Întrupării şi dogma mântuirii, erau respectate. În vreme ce pentru Bisericile Apusene, misticii care se iveau în sânul lor nu au fost niciodată o prezenţă comodă […], în Biserica Apuseană misticul era liber să-şi găsească propriul drum spre mântuire. Aici fusese păstrată atitudinea elenă. Nu a existat niciodată vreo încercare serioasă de a împiedica căutarea personală a lui Dumnezeu.

La acest nivel a supravieţuit tradiţia Elenistă în Biserica Ortodoxă şi consider că ea este necesară şi astăzi. Încercarea Bisericilor Apusene de a aduce la zi religia îi îngrădește mesajul ei veșnic, iar grija de a subordona teologia logicii, în conformitate cu stereotipurile lumeşti contemporane, conduce pur şi simplu poporul lui Dumnezeu către agnosticism sau încă şi mai rău, spre ateism. Dacă, însă, ortodocşii își menţin alianţa cu Elenismul, vor reuşi să-și menţină şi spiritualitatea ortodoxă. Probabil că, peste un secol, Biserica Ortodoxă va fi singura dintre marile Biserici Creştine care va supravieţui, pentru că numai ea îşi aduce aminte un lucru esenţial: credinţa este o taină, iar creştinul, ajutat de filosofii şi teologii din trecut, iar nu terorizat de ei, are forţa să urmeze tradiţiile Elenismului şi, împreună cu fraţii de aceeaşi credinţă, rămâne copilul ascultător al Bisericii, având forţa de a-şi găsi propriul drum spre mântuire.

Sursa: Cotidianul To Víma, 8 septembrie 2002