Rugăciunea minții și creștinii din lume

Mereu se pune întrebarea: e posibil ca aceia care trăiesc în lume să se îndeletnicească cu rugăciunea minții? Pentru cei care întreabă, vom răspunde afirmativ. Da, este posibil. Ca să fie înțeles îndemnul nostru de către cei interesați, precum și demonstrația, pentru necunoscători, voi lămuri pe scurt acest subiect, astfel încât să nu mai fie preocupați de interpretările diferite ale “rugăciunii minții” și de definirea acesteia.

În general, rugăciunea este singura lucrare și virtute deopotrivă necesare și obligatorii pentru întreaga fire cuvântătoare, simțitoare și înțelegătoare, omenească și îngerească, de aceea ni se și poruncește să o lucrăm neîncetat.

Rugăciunea nu se împarte dogmatic în tipuri și moduri, dar, după spusele Sfinților noștri Părinți, fiecare tip și mod de rugăciune este folositor, fiind de ajuns să nu afle omul în vreo rătăcire sau influență demonică. Scopul acestei lucrări atotvirtuoase este să îndrepteze și să păstreze mintea omului la Dumnezeu. Pentru aceasta, așadar, Părinții ne-au pus la îndemână cele mai ușoare moduri simplificând rugăciunea, astfel încât mintea noastră să se îndrepteze și să rămână la Dumnezeu într-un chip cât mai simplu și statornic. La celelalte virtuți participă și alte mădulare ale trupului și simțurile, pe când, în fericita rugăciune, doar mintea lucrează de una singură, de aceea este nevoie de multe strădanii  în a o impulsiona și înfrâna, pentru a deveni o rugăciune roditoare și bine-primită. Sfinții Părinți, care L-au iubit pe Dumnezeu cu toată inima, aveau ca preocupare permanentă cum să facă să se unească și să rămână permanent cu El, îndreptându-și toate încercările către rugăciune, ca fiind calea cu cele mai bune rezultate în acest sens.

În ceea ce privește celelalte moduri de rugăciune, cunoscute și obișnuite aproape tuturor creștinilor, nu vom vorbi acum, ci doar despre “rugăciunea minții”, despre care sunt mereu întrebat. Este un subiect care îi preocupă pe creștinii evlavioși, fiindcă acest tip de rugăciune este ignorat și de multe ori greșit interpretat și descris într-un mod care ține de domeniul fantasticului. Despre modul exact de aplicare, cât și despre roadele acestei virtuți dumnezeiești, care duce de la curățire până la sfințire, îi vom lăsa pe Sfinții Părinți să ne vorbească. Doar atât vom preciza noi, nevrednicii, atât cât suntem în stare să lămurim și să-i convingem pe frații noștri care locuiesc în lume, cum anume trebuie să se îndeletnicească cu acest tip de rugăciune.

Au numit-o Sfinții Părinți rugăciune a minții, deoarece se face cu mintea, dar este numită și trezvie, ceea înseamnă aproape același lucru. Mintea este definită de Părinți ca fiind ceva straniu si liber, care nu tolerează constrângeri și nici nu poate fi convinsă de ceva ce nu poate desluși ea însăși. De aceea, în primul rând, au ales puține cuvinte, rugăciunea aceasta fiind cea mai simplă cu putință: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, astfel încât să nu fie nevoie de un efort mai mare al minții de a memora o rugăciune lungă. În al doilea rând, au reîntors mintea înspre cele lăuntrice, înspre inimă, în centrul rațiunii, unde, rămânând nemișcată asupra sensului dumnezeieștii invocări a prea dulcelui nume al Domnului nostru Iisus, să ajungă să simtă cât mai curând cu putinţă mângâierea dumnezeiască. Este cu neputință, după spusele Părinților, chemând încontinuu numele Stăpânului Atotbun, să nu fim auziți de El, Care atât de mult dorește mântuirea oamenilor.

Însă, așa cum, virtutea după fire năzuiește să izbândească, are nevoie de mijloace ajutătoare, la fel și această sfântă lucrare are nevoie de condiții aproape indispensabile. O anume liniște, lipsa grijilor, evitarea cunoștințelor și a relatărilor fără folos despre fel și fel de evenimente – acest permanent, potrivit Sfinților Părinți, «a da și a primi» în relația cu lumea -, după cum și înfrânarea în toate și, prin acestea, tăcerea desăvârșită. De asemenea, stăruința neîncetată și bunul obicei nu cred să fie cu neputință creștinilor evlavioși interesați de această prea sfântă lucrare. O bună deprindere cu această rugăciune la un anume interval de timp al zilei și nopții, care să fie cam același de fiecare dată, constituie un bun început.

 Am întărit, desigur, asupra stăruinței, ca fiind o condiție necesară în rugăciune, după cum, la rândul lui, întărește și dumnezeiescul Pavel: «stăruiți în rugăciune». Mai ales în comparație cu celelalte virtuți, rugăciunea are nevoie de un efort pe toată durata vieții noastre și de aceea le repet celor care încearcă acest lucru, să nu se îngreuneze, nici să considere  trebuința răbdării ca fiind un eșec în această lucrare niptică.

La început, este necesar să se spună șoptit rugăciunea sau cu voce tare, puternică, atunci când se întâmpină răzvrătire și împotrivire în lăuntrul nostru. Când deprindem acest bun obicei, astfel încât cu ușurință putem să păstrăm și să spunem rugăciunea, atunci începem să îndreptăm rugăciunea și înspre interior printr-o desăvârșită tăcere exterioară. În cărticica “Pelerinul rus”, în prima parte se dă un exemplu bun în ceea ce privește aplicarea acestei rugăciuni. Râvna cea bună și străduința, întotdeauna în împletire cu rugăciunea spusă cu aceleași cuvinte, fără să fie schimbate deseori, va naște obişnuinţă bună care va aduce apoi înfrânarea minții, astfel încât se va face arătată și prezența Harului.

La fel cum fiecărei virtuți îi corespunde un anume rezultat, așa și rugăciunea are ca rezultat curățirea minții și luminarea ei și ajunge și la bunul suprem și desăvârșit, anume la unirea cu Dumnezeu, adică la îndumnezeire. Totuși, în afară de acestea, mai zic Sfinții Părinți încă un lucru:  depinde de om să ceară și să încerce să intre pe drumul care duce spre ”cetate” și, de cumva nu ajunge la capăt pentru că nu a apucat din diferite motive, Dumnezeu îl va socoti printre finaliști. Și ca să fiu și mai clar, referitor la subiectul acesta al rugăciunii, aș zice că trebuie ca noi toți creștinii să ne străduim să spunem rugăciunea, în special rugăciunea minții de-un-singur-gând, și oriunde ajunge omul, mult câștig are.

Prin aceea că săvârșește rugăciunea, omul nu este predat ispitei care stă la pândă, fiindcă prezența ei este trezvie și  esența ei este însăși rugăciunea, așadar “cel ce se roagă și cel ce priveghează, nu cade în ispită”. Apoi, omul nu este predat întunecării minții, încât să spună absurdități și să greșească în judecățile și hotărârile sale. Totodată, nu cade în trândăvie și în nepăsare, care sunt temelia tuturor răutăților. De asemenea, nu este biruit de patimi și slăbiciuni acolo unde este slab și îndeosebi atunci când este asediat de prilejuri de cădere în ispită. Dimpotrivă, îi sporește râvna și evlavia. Devine disponibil lucrării faptelor bune. Se îmblânzește și nu ține minte răul. Sporește astfel de la o zi la alta în dragostea și credința lui Hristos, iar acestea îl îndeamnă la toate virtuțile. Avem foarte multe exemple de oameni din zilele noastre, și mai ales tineri, care, prin acest bun obicei, s-au salvat din primejdii înfricoșătoare sau de căderi în mari răutăți sau pericole de moarte.

Prin urmare, rugăciunea este datoria fiecărui credincios de orice vârstă, neam sau situație, indiferent de loc, de timp sau de mod. Prin rugăciune se activează Harul dumnezeiesc  care oferă soluții la problemele și ispitele care îi preocupă pe credincioși, astfel încât, potrivit Sfintei Scripturi, “tot cel ce cheamă numele Domnului se va mântui”.

Nu există primejdia înșelării, după cum se exprimă unii nepricepuți, ci este de ajuns să se spună rugăciunea în chip simplu și smerit. Este de mare trebuință, atunci când spunem rugăciunea, să nu ne închipuim în minte nicio imagine, nici măcar a Stăpânului nostru Hristos, nici a Preasfintei Născătoare, sau a vreunei alte persoane ori înfățișări. Imaginea este un mod de împrăștiere a minții. Totodată, prin intermediul imaginii se strecoară gândurile și înșelarea. Mintea trebuie să rămână doar la sensul cuvintelor rugăciunii și, cu multă smerenie, omul va putea să primească dumnezeiasca milă. Eventualele închipuiri, lumina, mișcările, zgomotele și gălăgia nu trebuie primite, ca unele ce sunt uneltiri diavolești spre zădărnicire și înșelare. Modul prin care Își face simțită prezența Harul la începători este bucuria duhovnicească și lacrimile aducătoare de pace, dar și temerea de Dumnezeu, cea plină de încredințare și liniște, care vine de amintirea păcatelor și conduce la sporirea tânguirii și a plânsului. Treptat, Harul devine simțire a dragostei lui Hristos într-o așa măsură, încât dispare cu totul rătăcirea minții și se încălzește inima în dragostea lui Dumnezeu atât de mult, încât crede că nu o poate îndura. Altădată iarăși gândește și dorește să rămână pentru totdeauna întocmai în starea în care se află și să nu mai ceară să vadă sau să audă nimic altceva. Toate acestea și alte forme ale simțirii și mângâierii sunt începătoare pentru cei care încearcă să spună și să păstreze rugăciunea, atât cât depinde de ei și cât pot aceștia. Până în acest punct, care este atât de simplu, cred că fiecare suflet care este botezat și viețuiește ortodox poate aplica rugăciunea și se poate desfăta de această bucurie și desfătare duhovnicească, având în același timp și dumnezeiesc acoperământ și ajutor în toate lucrările sale.

Repet, o dată în plus, îndemnul meu către toți iubitorii de Dumnezeu și de mântuire să nu întârzie să încerce această lucrare bună și acest obicei sănătos și, astfel, nu vor găsi cuvinte de mulțumire față de Dumnezeu pentru Harul și milostivirea pe care El le dă celor care se ostenesc puțin în această lucrare. Iar acest lucrul li-l spun spre încurajare, să nu șovăiască și să nu se micșoreze la suflet din pricina puținei osteneli și împotriviri pe care le vor întâmpina. Părinți contemporani pe care i-am cunoscut au avut mulți ucenici în lume, bărbați și femei, căsătoriți sau necăsătoriți care au ajuns, nu numai la stadiul începător, ci au înaintat tot mai mult cu Harul și milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos;  ”că lesne este înaintea Domnului a îmbogăți pe cel sărac” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 11:23). Nu există, cred, în harababura actuală a atâtor tulburări, a nihilismului și necredinței, o îndeletnicire duhovnicească mai lesnicioasă și pe care mai toți o pot împlini, cu atâta folos și îmbogățire în multe feluri, decât această mică rugăciune. Poate fi săvârșită de către om fie că se află șezând, fie în mișcare, fie lucrând, fie, la nevoie, chiar întins și, în general, oriunde și oricum s-ar afla, poate spune această rugăciune care conține și credința, și mărturisirea, și invocarea lui Dumnezeu, și nădejdea, cu atât de puțină osteneală și neînsemnată strădanie, împlinind desăvârșit porunca universală ”rugați-vă neîncetat”. La oricare dintre cuvintele Sfinților Părinți va alerga cineva, încă și la viețile lor minunate, nu va întâlni aproape nicio altă virtute pe care aceștia să o laude atât de mult și să o împlinească cu atâta râvnă și stăruință, încât aceasta singură să fie socotită cel mai puternic mijloc al izbândirii celei întru Hristos. Nu este scopul nostru să proslăvim sau să descriem această Împărăteasă a virtuților, căci orice am spune, o vom micșora. Scopul nostru este să mișcăm și să încurajăm pe fiecare credincios la lucrarea ei și fiecare se va învăța din propria-i experiență că noi am spus foarte puține despre ea.

Alergați toți cei deznădăjduiți, întristați, neștiutori, cei puțin credincioși și în multe chipuri încercați, la mângâierea și rezolvarea problemelor voastre. Dulcele nostru Iisus Hristos, Viața noastră, ne vestește că ”fără El nu putem face nimic”. Iată, așadar, că cei care Îl cheamă încontinuu, nu rămân niciodată singuri și, prin urmare, ”totdeauna putem și vom putea prin El”. Iată sensul corect și aplicarea cuvântului atât de însemnat al Sfintei Scripturi ”și Mă cheamă pe Mine în ziua necazului și te voi izbăvi și Mă vei preaslăvi” (Ps. 49:16). Noi vom chema numele Lui nu numai ”în ziua necazului”, ci mereu Îl vom chema, spre luminarea minții noastre, astfel încât să nu cădem în ispite. Așadar, dacă vrea cineva să pășească mai sus, acolo unde îl va atrage atotsfântul Har, de la această treaptă de început va trece la vorbirea cu El și despre El, când va ajunge acolo.

Ca un epilog al celor scrise, repetăm îndemnul nostru sau, mai curând, încurajarea noastră către toți credincioșii, și anume că se poate și se cere să se îndeletnicească cu rugăciunea ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, numită ”rugăciunea minții”, cu convingerea că mult se vor folosi, indiferent de nivelul la care ajung. Pomenirea morții și cugetul smerit, împreună cu celelalte mijloace ajutătoare pe care le-am amintit mai sus, ne garantează izbânda prin Hristos, a Cărui chemare va fi ținta îndeletnicirii celei bune. Amin.

Sursă: Gheronda Iosíf, Vestiri Atonite, Psichofelí Vatopediná 8, a treia ediție, Editura Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte 1999.