Toma necredinciosul

Oamenii realiști din zilele noastre nu mai suportă basmele și iluziile; au renunțat la tabuuri și vor numai fapte și certitudini. Tot ce depășește legile fizicii este considerat a fi sminteală; tot ce nu poate fi explicat cu legile rațiunii este echivalent cu nebunia. Cel mai ciudat eveniment, cel mai inexplicabil fapt istoric din câte s-au petrecut pe acest pământ este, fără îndoială, Învierea lui Hristos. Cum poate fi explicat faptul că o Persoană, care a trăit și a murit ca om, a revenit la viață, s-a reîntors în trup, s-a sculat din mormânt și a trăit din nou? Cum se face că de atunci până astăzi și pentru totdeauna acea Persoană trăiește – nu numai cu sufletul, ci și cu trupul său nestricăcios – o viață, care nu este aceeași cu viața noastră obișnuită, ci o viață superioară și mult mai frumoasă?

Cu adevărat, aceste întrebări par să-i chinuie pe oamenii de pretutindeni, atunci când aud pentru prima oară de acest eveniment, de această minune nemaipomenită, care reprezintă conținutul Evangheliei pe care ne-a oferit-o Dumnezeu. Există oare vreo știre mai plăcută decât aceea că morții pot să învieze cu trupurile? Există oare vreo dovadă mai clară a Dumnezeirii decât însăși învierea din morți? Dacă era posibil să-i fi adunat laolaltă pe toți oamenii dintotdeauna și de pretudinteni – pe cei simpli și pe cei înțelepți, pe cei neșcoliți și pe cei învățați – în fața lui Hristos Cel înviat și să le fi oferit posibilitatea de a-L întreba orice vor ei, am fi constatat că absolut toți ar fi ridicat mâna și, arzând de nerăbdare și dorință, L-ar fi întrebat: cum a fost cu putință așa ceva? Și nu numai că I-ar fi pus această întrebare, ci s-ar fi apropiat de El ca să-L vadă mai îndeaproape și I-ar fi pipăit trupul înviat, ca să creadă în Înviere.

Nu este vorba despre un gest nefiresc sau necuviincios. Căci Domnul, Care îl cunoaște pe om până în străfundurile inimii sale, îi înțelege nevoile și se îngrijește să i le satisfacă. De altfel, El Însuși a vrut să confirme marele eveniment al Învierii Sale, ferindu-l de orice atac și de orice formă de contestare, astfel încât să dăinuiască ca o certitudine și realitate pentru cei care însetează după adevăr. De aceea, i-a adunat laolaltă pe toți – pe cei necredincioși și pe cei circumspecți, pe cei nebănuitori și pe cei înfricoșați – astfel încât fiecare să-și exprime fățiș nedumerirea și, eventual, obiecția. Știți cine a ridicat primul mâna ca să-I pună o întrebare? Cine a avut «obrăznicia» și cutezanța de a cere insistent dovezi referitoare la Învierea Sa? Desigur este vorba despre Toma, «unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul» (Ioan 20, 24), care a rămas cunoscut sub denumirea de «Toma necredinciosul». Când citim Evanghelia lui Ioan, parcă îl auzim aievea, ridicându-și vocea din mijlocul celorlalți ucenici – care îi mărturisiseră că L-au văzut pe Hristos înviat – și zicându-le: «Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede» (Ioan 20, 25).

Ne minunăm de pretențiile lui Toma. Nu-i este de ajuns să audă cu urechile sale atâția martori, care îl încredințează de faptul că Învățătotul înviase. Nu se mulțumește să-L vadă, cu proprii săi ochi, viu pe Cel ce fusese răstignit pe Cruce. Ci vrea să atingă cu propriile sale mâini Trupul Celui înviat. Ba mai mult decât atât: vrea să-I pipăie rănile cu propriile sale degete și să atingă cu palma sa coasta ce fusese străpunsă de suliță. Toate simțurile sale – auz, văz, pipăit – cer să se încredințeze de certitudinea evenimentului și nu oricum, ci în cel mai complet mod posibil. Există oare vreo pretenție mai mare decât cea a lui Toma? Tot ce au avut de spus cei care, de-a lungul veacurilor, s-au îndoit de Învierea Domnului a fost spus deja de către unul dintre ucenici. Toma ne-a luat-o înainte tuturor. Deci nu trebuie să mai ridice nimeni mâna în semn de întrebare. Trebuie doar să auzim răspunsul lui Hristos și să vedem dacă până la urmă Toma s-a convins de Înviere.

Hristos nu putea rămâne la veșnicie pe «frecvențele» noastre, arătându-Se necontenit oamenilor cu trupul înviat, pentru că, în cazul acesta, Învierea ar fi devenit un spectacol ieftin, iar efectul ei ar fi constat într-o simplă impresionare de moment. Avându-i aproape pe cei unsprezece ucenici, e ca și cum îi avea aproape pe toți oamenii dintotdeauna și de pretutindeni. Mai întâi, i-a lăsat să-și exprime îndoielile, iar apoi i-a provocat să ceară dovezi. Nu i-a mustrat pentru necredința lor și nici nu a pregetat să le răspundă. A avut grijă să nu rămână nici un gol, prin care să se fi strecurat vreo urmă de îndoială, de negare. În acel moment, întâietate avea Istoria, pe care s-a fundametat credința. Atunci, pentru prima și singura dată, credința a fost rea, iar necredința bună, așa cum spun Sfinții Părinți și cum se cântă la Vecernia din Sâmbăta Luminată: «O, buna necredință a Tomei, care a adus inimile credincioșilor la cunoștință».

Răspunsul dat de către Domnul lui Toma a fost tot atât de minunat, pe cât a fost și întrebarea (cerința) aceluia. S-a întors cu fața către el și i-a zis: «Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios» (Ioan 20, 27). Hristos a acceptat să fie pipăit de Toma; i-a tolerat acest impuls tocmai pentru a-l face să devină credincios. Te trec fiorii când îți imaginezi scena petrecută. Îndemnurile lui Iisus – «adu și vezi», «adu și pune» – vibrează tainic înlăuntrul nostru, producându-ne o emoție asemănătoare celei produse de îndemnurile euharistice «luați, mâncați» – «beți dintru acesta toți» (Mat. 26, 26-27). Iisus ni Se oferă pe Sine într-o comuniune a Patimii și Învierii. Atingând cu mâna sa coasta rănită, Toma atinge moartea lui Hristos, și, punându-și degetul în semnul cuielor, se atinge de Înviere.

Capul Sfântului Apostol Toma, Mănăstirea Sfântului Apostol Ioan din Patmos

Judecând după faptul că Domnul i se adresează la imperativ («adu și vezi» -«adu și pune»), se pare că Toma nu mai vroia să-L pipăie pe Hristos, fapt pentru care Acesta îl îndeamnă s-o facă, fiindcă vroia ca acesta să se convingă de Învierea Sa și pe această cale «palpabilă». Scena înfricoșătoare a pipăirii, așa cum este zugrăvită ea pe zidurile bisericilor noastre, trebuie să se fi petrecut cu adevărat. Însă, de atunci, Domnul a permis să se întâmple ceva mult mai înfricoșător, ne-a oferit ceva mult mai măreț decât răspunsul la cererea lui Toma, ceva la care nu ne-am fi gândit niciodată și pe care nu am fi îndrăznit niciodată să cerem. Ni S-a dat pe Sine Însuși, nu numai să-L atingem, ci să-L și mâncăm, să-L bem, să-L primim înăuntru nostru, în cadrul tainei Sfintei Euharistii, și să trăim și noi înșine Învierea prin harul și puterea Sfântului Duh. Astfel, ne-a delectat toate simțurile, de vreme ce putem să-L gustăm pe Hristos Cel înviat.

Având asemenea mărturii, mai putem fi oare necredincioși? Îndemnul Domnului «și nu fi necredincios, ci credincios» (Ioan 20, 27) sugerează faptul că era posibil ca Toma, chiar și după toate aceste evenimente, să nu creadă. Istoria a dovedit în nenumărate rânduri că acest lucru este posibil. Cu toate acestea, nimeni nu se mai poate îndoi de realitatea Învierii. Dacă, însă, mai există oameni care se îndoiesc, atunci cauza îndoielii trebuie căutată în interiorul persoanei sale, căci Învierea există fără nici un dubiu și strălucește peste toți. Cei care nu cred nu găsesc argumente pentru a-și justifica necredința, scufundându-se astfel în întuneric. Recurg la tot felul de povești, născocind teorii și ipoteze care nu au nici o bază istorică. Oamenii contemporani se cred realiști. Poate că sunt, într-adevăr, realiști – în ce privește patimile și răutățile lor. În această privință, sunt cruzi până la sălbăticie și severi până la brutalitate. În rest, se complac într-o lume în care predomină basmul, imaginația, nălucirea. Sunt atrași mai mult de universul ireal, în timp ce realitatea îi sperie, tocmai pentru că în ea se oglindește chipul lui Dumnezeu, care e și chipul lor.

De aceea Învierea, cel mai sigur lucru din lume, care ne arată cine este Dumnezeul cel adevărat și cine este omul cel nemernic, este acceptată cu greu. Este o provocare pentru rațiunea noastră limitată și pentru epoca noastră realistă… Este însă, în același timp, și o invitație… Cei care îndrăznesc, o pot pipăi, o pot trăi în Biserică, care este prelungirea Trupului înviat al lui Hristos.

Sursa: Stérghiou N. Sákkou, profesor onorific al Universității din Tesalonic, Αληθώς ανέστη ο Κύριος (Cu adevărat a înviat Domnul), editura Christianikí Elpís, Tesalonic 2007.