Truda care odihnește

Scopul principal al descoperirilor tehnologice constă în asigurarea unor confort mereu crescând pentru omul contemporan. Așadar progresul tehnologiei este pus neîncetat în slujba unei slăbiciuni de bază a personalității umane – înclinația nestăvilită spre confort, spre comoditate.

Se pare că «nostalgia Raiului», după care tânjește Berdiaev, este concentrată astăzi (în varianta sa lumească) în înclinația sufletească spre nepăsare, indolență, spre relaxarea trupului și a minții. Secolul tehnologic în care trăim stimulează neîncetat setea omului pentru confort, pentru odihnă. Deja a reușit să limiteze considerabil multe din activitățile omenești, înlocuindu-le cu simplul gest de a apăsa un buton sau o tastă a calculatorului. Astfel, omul contemporan tehnologizat își pune toată nădejdea și dorința tainică de relaxare și odihnă în câteva butoane «făcătoare de minuni». Vrea ca, printr-un simplu gest sau printr-o simplă mișcare a degetului, să pună în funcțiune întregi dispozitive și mecanisme principale sau secundare ale vieții. Orice activitate fizică, care implică depunerea unui efort trupesc, i se pare a fi o nedreptate nejustificată îndreptată împotriva firii umane, o jignire la adresa ipostasului său «nobil». Vrea, atât cât e cu putință, să stea degeaba, să se odihnească și să se bucure numai de experiențele plăcute ale vieții. Progresul tehnologic l-a învățat cu nărav.

Aspirația către confort și odihnă a omului contemporan, cu o obsesie mereu crescândă, reprezintă un simptom destul de îngrijorător, întrucât denotă că omul a devenit tot mai obosit… Iar această stare de oboseală, de epuizare provine din faptul că, din punct de vedere psihologic, acest om a renunțat la lupta vieții sau cel puțin se străduiește din răsputeri să renunțe la ea. Posibilitățile nebănuite pe care i le oferă «minunații» piloni ai confortului îl împing – fără să conștientizeze – spre o căutare frenetică a odihnei trupești. Cu alte cuvinte, se luptă… să renunțe la luptă.

Desigur, atitudinea psihologică pe care o adoptă omul contemporan față de osteneală, în general, este o atitudine de fugă. Tehnologia, cu promisiunile sale «magice» de asigurare a confortului și odihnei, nu reprezintă însă cauza principală a acestei stări, ci unul dintre factorii care alimentează conflictul adânc din sufletul omului contemporan – conflictul cu propria sa persoană. Apoi vine setea pentru confort, stimulată de progresul tehnologic, care profită de acest conflict lăuntric al omului. Fiindcă cel care nu se străduiește cu multă conștiinciozitate să dea un sens adânc existenței sale, luptând pentru atingerea unui ideal autentic, se mistuiește în încercarea sa disperată de a afla odihnă trupească și sufletească. Se epuizează – din punct de vedere psihologic și spiritual – în tentativa sa disperată de a ajunge cât mai repede la deznodământ, fără să fi experimentat începutul. Se ruinează în vâltoarea aspirațiilor spre câștig și avere, fără să fi învestit în vreun «credit» de efort nedisimulat, fără să fi depus ceva în «contul» autentic al vieții. Devine astfel un Don Quijote lamentabil, care își bate joc de slujitorul său neghiob. Se agită de zor, pentru ca, într-un final, să se mulțumească doar cu gustul amar al iluziei. În esență, agitația sa nu constă decât într-o încercare disperată de a renunța la viață. Tocmai de aceea îi este sete de repaus, vânează numai situațiile care îi asigură confortul.

În aceste condiții, atitudinea ascetului care trăiește în pustiu este diametral opusă, am spune chiar «absurdă», de vreme ce acesta aspiră spre truda trupească și sufletească, tocmai pentru a afla odihnă…

În primul rând, în gândirea ascetică, desconsiderarea odihnei reprezintă o virtute de bază: «Dintre toate virtuțile, prima este disprețuirea odihnei». Această atitudine de dispreț îi asigură ascetului libertatea trăirii. Pentru că cel care nesocotește plăcerea odihnei și a trupului, se aseamănă unui soldat, care e mereu gata de luptă. Așadar, în concepția ascetică, truda trupească și sufletească, atunci când este văzută prin prisma întregii nevoințe duhovnicești a omului, joacă rolul unui ceas deșteptător. «Căci odihna vieții acesteia moleșește mintea». Așadar cel care își pune nădejdea în confortul și odihna acestei vieți cade pradă lâncezelii. «Odihna și inactivitatea duc la pierderea sufletului, căci sufletul pasiv poate fi vătămat foarte ușor de diavol». Numai «cei fără minte preferă odihna aceasta trecătoare, de scurtă durată, în schimbul odihnei veșnice în Împărăția lui Dumnezeu, neștiind că mai bine ar suferi aici, pe pământ, în loc să trândăvească și să fie osândiți la chinul cel veșnic». Aspirația nestăvilită spre odihna trupeasă și sufletească întunecă mintea, tulburându-i capacitatea de a tânji spre valorile perene. Omul care luptă să se bucure de cât mai multă odihnă, în realitate renunță de bună voie de aspirațiile spirituale autentice, preferând în locul lor ținte mult inferioare. În limbajul patristic, acest lucru este echivalent cu nebunia. De aceea, «dacă vrei să-L dobândești pe Dumnezeu în inima ta, mai întâi arată-ți această dorință prin nevoința și truda trupească… Leapădă-te de lâncezeala cea vătămătoare, care omoară sufletul».

De cealaltă parte, nu trebuie să considerăm că orice fel de osteneală trupească sau sufletească duce automat la deșteptarea și progresul spiritual. Pentru a deveni elemente pozitive în viața aceasta de pe pământ, truda și ostenelile vieții trebuie neapărat să fie incluse, în mod firesc, în cadrul întregii nevoințe duhovnicești a omului. «Osteneala trupului, dacă nu e însoțită de curățirea minții, este ca o mamă stearpă și ca niște sâni uscați… Fiindcă nu face altceva decât să obosească trupul, neîngrijindu-se în nici un fel de patimile minții. De aceea, nu aduc nici un folos…». Așadar nu e de ajuns să te chinui în această viață nevoindu-te trupește, ci truda și «martiriul» acestui chin trebuie să reprezinte pârghia spre propășirea spirituală a sufletului și progresul autentic al personalității.

De altfel nu e cu putință să ai o viață virtuoasă fără să suferi. Fiindcă o asemenea viață ar însemna să faci acrobații fără sârmă. «Cel care își dorește să ducă o viață lipsită de griji aici, pe pământ, și, în același timp, să dobândească virtutea, acela cu siguranță va da greș». Omul, care lasă să se sălășluiască înăuntrul său setea de odihnă, nu face altceva decât să deschidă ușa gândurilor vrăjmașe, care îi pun în pericol intergritatea duhovnicească. De aceea, «fugi de lâncezeală ca să-ți păstrezi mintea netulburată… Îngrijește-te de curăția și pacea sufletului ca să-ți păzești mintea nevătămată de împrăștierea gândurilor».

Așadar cel care se nevoiește duhovnicește, ascetul prin excelență al pustiului, trebuie să fie pregătit în orice clipă să accepte provocarea efortului trupesc și sufletesc, respingând și disprețuind orice dispoziție sau dorință de odihnă. Fiindcă osteneala trupului și sufletului este uleiul care întreține candela trăirii ascetice. «Când vezi că ai parte numai de lucruri plăcute, atunci să te înfricoșezi, căci te afli departe de calea cea dreaptă pe care au pășit cu multă trudă și osteneală sfinții Bisericii. Dimpotrivă, dacă vezi că, pe măsură ce înaintezi și propășești din punct de vedere duhovnicesc, ispitele se înmulțesc și se întețesc împotriva ta, atunci înseamnă că te afli pe drumul cel bun, care duce la Împărăția lui Dumnezeu». Ascetul, care și-a curățit sufletul de orice lucru rău și vătămător, vede cu alții ochi truda și necazurile vieții acesteia, într-un mod cu totul diferit față de omul «lumesc». Pentru el, lucruri precum confortul sau «tăcerea» ispitelor reprezintă capcane ale celui viclean, întrucât «diavolul dintru început ne-a urât pe noi, luptându-ne cu ispita odihnei și trândăviei». De aceea, «dacă vezi că te ocolesc ispitele, nu fi încrezător în tine, căci cel mai probabil ai căzut în cursa întinsă ție de către diavol».

În general, frica de «tăcerea» ispitelor, de lipsa ostenelii trupești și sufletești, se traduce cam astfel: «odihnei de după ispite», îi urmează «multă tulburare și zarvă», tocmai din cauza uneltirilor diavolești. De cealaltă parte, «suferința îndurată pentru Dumnezeu este urmată, de regulă, de odihnă și pace sufletească». Tocmai în acest lucru constă paradoxul viețuirii ascetice care definește conținutul odihnei autentice: în «vâltoarea» ostenelii trupești și sufletești, în focul chinuitor al ispitelor, se trăiește odihna «împăciuitoare». «În trudă se ascunde odihna dumnezeiască». Asta înseamnă că, atunci când trecem printr-o încercare, printr-o ispită sau vreun necaz, trăim două stări contradictorii: pe de o parte, experimentăm osteneala sufletească, iar, pe de altă parte, simțim că de fapt sufletul ni se odihnește. Într-adevăr, cel care a fost inițiat în tainele ascezei se odihnește în cuptorul încins al încercărilor. Curios lucru, și chiar ciudat, dar adevărat. Încercările și necazurile ne călesc și zidesc unitatea lăuntrică, care astfel își găsește odihna și renaște din propria-i cenușă.

Așadar, atunci când omul se orientează exclusiv și din tot sufletul spre acceptarea «cinstită» și bucuroasă a încercării, unitatea sa sufletească, aflată într-o continuă creștere, transformă ispita aceasta într-o «saltea» cerească extrem de odihnitoare.

Odată, un oarecare ascet i-a povestit sfântului Isaac următoarea întâmplare: Întrucât, în primii ani de viață monahală, eram des încercat și chinuit de ispite, m-am gândit într-o bună zi să merg la un bătrân, ca să mă spovedesc și să-l întreb cum să mă vindec de mâhnirea provocată de ispitele care îmi dădeau târcoale. Ajuns acolo, l-am aflat pe Gheronda zăcând la pat. După ce i-am sărutat mâna, m-am așezat lângă el și apoi i-am zis cu mult amar:

– «Roagă-te pentru mine, părinte, căci sunt greu încercat de ispite, care îmi umplu sufletul de tristețe». Gheronda, deschizându-și cu greu ochii, mi-a zis:

– «Ești încă tânăr și Dumnezeu nu te va lăsa pradă ispitelor».

– «Deși sunt tânăr, sunt încercat de ispite foarte mari».

– «Dumnezeu vrea să te înțelepțească și de aceea îngăduie mari ispite asupra ta». Nedumerit, l-am întrebat din nou:

– «Cum adică vrea să mă înțelepțească, de vreme ce eu zilnic gust moartea?». Atunci Gheronda i-a răspuns:

– «Taci, căci Dumnezeu te iubește și te va învrednici să vezi harul Său». Într-adevăr n-am mai avut nimic de întrebat după ce am primit asemenea răspunsuri atât de înțelepte. După aceea, Gheronda a început să-mi povestească câteva din ispitele prin care a trecut și el, tocmai ca să mă mângâie și să mă întărească:

– «Trebuie să afli, copilul meu, că pe mine m-au luptat demonii treizeci de ani întregi. În primii douăzeci nu am avut pe nimeni să mă ajute. După vreo douzeci și cinci de ani de ispite cumplite, am început să simt că parcă mă odihnesc prin aceste ispite. Apoi, după încă vreo cinci ani, atât de mult mă întărisem în această odihnă, că niciodată nu mă simțisem mai odihnit ca atunci. Iar acum, când mă ridic ca să-mi fac rugăciunea, chiar de-aș sta în picioare trei zile, rugându-mă neîncetat, nu simt nici o osteneală, ci simt prezența lui Dumnezeu».

Apoi și-a rezumat astfel perioada îndelungată petrecută în ispite: «Iată câtă odihnă neasemuită mi-au adus răbdarea și încercările îndurate în atâția ani de ispite».

Omul contemporan ar trebui să se considere fericit atunci când are de înfruntat o încercare, oricât de grea ar fi aceasta. Trebuie să o ia ca pe un mijloc de întărire și ca pe un prilej de odihnă. Însă progresul tehnologic l-a învățat cu nărav, mai mult decât își poate imagina. De aceea, îndemnul ascetic de a accepta bucuros provocările care presupun osteneală trupească și sufletească răsună în urechea sa ca un murmur bolnăvicios, ca un ecou al unei nebunii fără mărgini.

Și totuși teologia ascetică îi fericește pe cei care se împacă cu necazurile și chinurile vieții și le văd ca pe un prilej de propășire duhovnicească. Fiindcă unii ca aceștia vor avea parte de odihnă în curțile «vieții veșnice». «Fericiți sunt cei care și-au încins mijlocurile pentru a înfrunta valurile necazurilor cu simplitate și smerenie, întăriți fiind de iubirea pentru Dumnezeu ca să nu dea înapoi. Unii ca aceștia vor ajunge degrabă la limanul Împărăției și se vor odihni în curțile celor care s-au ostenit și folosit din necazurile prin care au trecut, bucurându-se împreună în fericirea și nădejdea cea veșnică».

Sursa: Ioánnis Kornarákis, Ανταύγειες της Πατερικής ερήμου μέσα στο σύγχρονο κόσμο (Crâmpeie ale viețuirii părinților pustiei în lumea contemporană), editura P. Pournarás, Tesalonic, pp. 51-58.