Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 44. Cu neputinţă de dezlipit
4 May 2013Mi se pare că am vorbit îndeajuns în ce priveşte descoperirea şi descrierea acelor sfinte taine, precum şi despre scopul pentru care Sava a fost îndemnat de Duhul lui Dumnezeu ca să ni le descopere, pentru ca noi, îndemnaţi de el, să le facem cunoscute la vremea potrivită. Cred că şi sufletul Sfântului este de acord cu mine, ceea ce înseamnă că mă aflu în cadrul legilor şi rânduielilor Duhului. Dar să ne întoarcem iarăşi la povestirea noastră.
S-au împlinit patruzeci de zile de când acest înger pământesc se îndeletnicea mai presus de fire cu acea descoperire. Atunci, unii fraţi dintre cei care stăteau mai aproape de el au mers să-l caute. Şi aceasta s-a făcut, cred, la porunca lui Dumnezeu. Când au ajuns aproape, au văzut acel lucru nemaiîntâlnit: Sava stătea în picioare în fundul prăpastiei adânci, precum am spus, răpit în extaz, cu mâinile şi cu ochii ridicaţi spre cer. Nu mai semăna cu un om, ci cu o statuie sculptată dintr-un oarecare material neînsufleţit căreia i s-a dat înfăţişare omenească.
Au coborât cu atenţie în prăpastie printr-un loc mai lesnicios. Cum şi de ce a ajuns acolo şi cât timp a stat în prăpastie nu au îndrăznit să-l întrebe, dar au înţeles îndată că avusese o vedenie dumnezeiască. Cel puţin aşa dovedeau lucrurile. De altfel, de multă vreme cunoşteau foarte bine petrecerea mai presus de fire a bărbatului.
Când au început să-i vorbească, i-au întrerupt acea contemplaţie dumnezeiască. Adevărul este că fraţii s-au mâhnit foarte mult văzând cât de chinuit era trupul Sfântului. De aceea încercau să-i dăruiască un ajutor omenesc cât de mic. Părea că Sfântul coborâse în trup şi-şi venise în simţire, iar părinţii l-au ridicat pe mâini şi l-au dus în peşteră. Nu au putut să-l întrebe nimic, nici să-i ceară să le spună ceva din cele ce văzuse şi auzise, cu toate că îşi doreau mult asta. Ştiau foarte bine şi faptul că de multă vreme Sava făgăduise să păzească tăcerea. Fraţii se sileau cu multă dragoste să-i dea să guste puţină hrană pentru ca trupul său să-şi revină, dar el, fiind încă în extaz şi cu totul schimbat, neputând cu nici un chip să se rupă de vedenie, nu auzea deloc cele ce i se spuneau, nici nu-şi putea aduna mintea să înţeleagă ce i se poruncea. De îndată ce fraţii au observat aceasta, şi-au dat seama că se străduiesc în zadar. De aceea s-au întors la chiliile lor cu sufletele pline de teamă şi de uimire.
Sava a rămas în continuare în această stare, răpit de acea vedenie, aşa cum am spus, cu inima rănită de preadulcea dragoste a lui Hristos. De aceea a început să cânte cu o nespusă desfătare acea cântare tainică a miresei către Mirele cel iubit al sufletelor curate: „Mireasma mirurilor tale mai presus decât toate mirurile […] În urma ta în mireasma mirului tău voi alerga, […] bucura-ne-vom şi ne vom veseli de tine. […] Iată cât de bun este frăţiorul meu şi cât de frumos[1] […] rodul lui este dulce în gâtlejul meu. […] grămădiţi peste mine dragoste. Întăriţi-mă cu miruri, răcoriţi-mă cu mere, că sunt aprinsă de dragoste. […] arată-mi faţa ta şi mă fă să aud glasul tău, căci glasul tău este dulce şi faţa ta frumoasă[2]. Mi-ai robit inima […] miere şi lapte sub limba ta, şi mirosul hainelor tale este ca mirosul Libanului[3]. Cu cât frăţiorul tău este mai ales decât alţii, ca să ne rogi aşa cu jurământ? Frăţiorul meu este alb şi rumen, ales din zeci de mii. Obrajii lui ca nişte alabastre cu aromate […] buzele lui crini din care picură smirnă aleasă, […] gâtlejul lui dulceaţă şi cu totul dorire[4]. Tare ca moartea este dragostea ta […] aripile ei ca aripile focului. […] Apă multă şi râuri de ape nu vor putea stinge dragostea ta; şi voi da toată avuţia mea pentru dragostea ta”[5].
Acestea şi altele asemenea spunea din Cântarea Cântărilor şi nu se putea desprinde deloc, minunatul, din acea trăire. Uitase să-şi mănânce şi pâinea sa[6], aşa cum spune marele David, chipul adevărat al întristării după Dumnezeu şi al pocăinţei, precum completează el însuşi. Şi încă mai mult, am putea spune că uitase pentru totdeauna de însăşi firea lui, din pricina covârşirii mai presus de fire de dumnezeiască dragoste.
