Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 45. Mai presus de fire

După aceasta, vreme de un an de zile a stat întins pe o parte. Aceasta a spus-o mai apoi câtorva prieteni şi ucenici ai lui. Iar după ce s-a ridicat de acolo, vreme de încă un an a stat într-un scaun. Ce lucruri străine şi mai presus de fire! În aceşti doi ani nu şi-a schimbat deloc poziţia. Nu s-a ridicat la rugăciune, nici nu a îngenuncheat şi nici nu şi-a schimbat locul vreme de doi ani întregi. Un an a fost mereu întins pe o parte, aşa cum am spus, iar al doilea, ţintuit continuu în scaun, ca şi cum ar fi fost un om plăsmuit dintr-un material neînsufleţit. Nu l-a clintit de acolo nici o trebuinţă trupească, cu excepţia nevoilor fireşti, cu toate că şi aceasta o făcea foarte rar din pricina postirii lui mai presus de fire. Puţină pâine şi puţină apă era hrana viteazului, iar aceasta foarte rar, atât cât să trăiască, numai pentru a întreţine fireasca legătură a trupului. Îl slujea un monah, ca nu cumva această nevoie a firii să-i întrerupă minunata nevoinţă.

Nimeni să nu se îndoiască de cele spuse comparându-le cu cele fireşti. Nici noi nu spunem că astfel de lucruri se pot împlini în chip firesc. Nu numai nevoinţele despre care am vorbit acum, ci şi cele de mai înainte: postirea desăvârşită, asemănătoare cu cea a Îngerilor, vieţuirea aproape netrupească şi imaterială întru îndelungata goliciune a trupului, răbdarea arşiţei verii şi a gerului din timpul iernii, şederea îndelungată în acele pustietăţi uscate şi necălcate de picior omenesc. Se poate întreba cineva: cum ar putea răbda toate acestea firea omenească, decât numai ieşind din hotarele ei fireşti?

Fără nici o îndoială, despre toate acestea şi altele asemenea lor vom spune şi noi ceea ce ne-au predanisit Sfinţii, care le-au „pătimit” şi le-au filosofat în cel mai minunat chip: Harul dumnezeiescului Duh s-a vărsat din belşug peste el. Astfel a putut vedea şi auzi cele care covârşesc firea omenească, precum odinioară Pavel, Ştefan şi ceilalţi Sfinţi din ceata lor. În acest chip a putut săvârşi toate acestea, adică nu fireşte, ci mai presus de fire şi de cuvânt. Mă refer, desigur, la postire, la statul în picioare la rugăciune, la îndelungata şedere în scaun şi întins.

Acolo unde intră Dumnezeu Cel mai presus de fire, tot ceea ce urmează se săvârşeşte mai presus de fire, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi[1]. Lucrarea dumnezeiască, iar nu cea omenească, săvârşeşte în anumite vremuri şi în cei vrednici toate acestea care sunt mai presus de fire, dar şi altele cu mult mai înalte decât acestea, cele mai înalte, cum ar fi de pildă harisma facerii de minuni. Minunile, care depăşesc hotarele firii omeneşti, sunt o lucrarea Harului dumnezeiesc. Astfel de minuni sunt îndreptarea mâinii paraliticului, vindecarea orbilor, neaşteptata însănătoşire a trupului vreunui paralitic îndată după rostirea unei rugăciuni sau a câtorva cuvinte sau, mai mult decât atât, chiar îmblânzirea fiarelor sălbatice şi învierea morţilor. În acelaşi chip lucrează Harul şi atunci când menţine în viaţă pentru multă vreme trupul, care este compus din sânge şi carne, fără fireasca lui completare cu hrană. Cu toate acestea, trupul nu se descompune în elementele din care este alcătuit.

Pe de altă parte, sistemul organic care este format din mădulare şi celule, precum şi legăturile articulaţiilor şi nervilor leagă şi ţin tot trupul ca să-şi poată săvârşi lucrarea firească a mişcării, dăruindu-i într-un anumit fel mobilitate şi vioiciune când este aşezat, ori stă în picioare, ori se răsuceşte pe o parte şi pe cealaltă atunci când este întins. Având în vedere toate acestea, când cineva rămâne nemişcat multă vreme şi îşi păstrează mai presus de fire integritatea trupească fără să pătimească ceva, atunci într-adevăr faptul acesta este o lucrare a însăşi puterii făcătoare de minuni a lui Hristos. Toate aceste lucruri înalte şi minunate le depăşesc cu mult pe cele obişnuite, întocmai cum este mai greu şi mai minunat să-şi stăpânească cineva firea şi patimile sale decât să supună o fiară sau să vindece trupuri suferinde. Aceasta o arată Sfântul Atanasie cel Mare, precum şi vestitul dascăl al lumii Ioan Gură de Aur[2], ca să nu-i mai amintim şi pe ceilalţi. „De multe ori au lucrat leacurile date de metodele medicale şi omeneşti”, spune marele Grigorie Teologul. „Dar restabilirea sufletului din cele afară de fire la cele după fire şi înfăptuirea curăţiei şi a integrităţii lui în măsura în care să poată primi în el, mai presus de fire, razele dumnezeieşti şi, totodată, trupul să se armonizeze cu el (sufletul) şi să iasă, mai presus de fire, afară din nevoile fireşti, acesta este cu adevărat lucrul cel mai dumnezeiesc, cel mai important decât toate minunile”[3].

La fel învaţă şi cel care a „pătimit” şi a învăţat acestea, Sirianul acela, vestitul în liniştire şi în contemplaţie, prin cuvintele: „Mai bine e să-ţi înviezi sufletul tău din cădere, decât să înviezi mii de morţi. Mai bine să tămăduieşti patimile şi boala sufletului tău decât pe cei bolnavi cu trupul”[4].

Aceste cuvinte se potrivesc şi pentru izbânzile lui Sava, care depăşesc graiul omenesc. Ele nu sunt ceva neobişnuit care, acum pentru prima oară, împodobesc Biserica, Mireasa Lui Hristos. Ele au fost spuse de multă vreme de Părinţii care le-au învăţat, le-au cercetat şi le-au lucrat. Dar după câte ştiu eu, numai marele Sava şi alţi câţiva le-au adunat pe toate în ei înşişi mai presus de fire şi au alcătuit, în chip desăvârşit, un întreg de o frumuseţe dumnezeiască, plin cu felurite virtuţi.

Dacă însă există oameni care voiesc să se împotrivească cuvintelor purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, pe care i-a urmat în aceeaşi măsură acest râvnitor, unii ca aceştia nu au nimic comun cu cuvântul meu. Cuvântul rostit nu este pentru ei, mai ales că se grăbesc, după cum se vede, să se depărteze de sinaxa noastră, silindu-i să-i surpe pe oamenii cei mai aleşi ai Bisericii prin gânduri de necredinţă. Dar să ne întoarcem la povestirea noastră.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 143-147