Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 48. Către Ierusalim
8 May 2013Aşa ştie Dumnezeu să-i slăvească pe cei care cu adevărat Îl slăvesc pe El316. Astfel supune El făptura celor care au lepădat de bună voie împătimirea faţă de ea. Îi arată stăpâni şi împăraţi ai făpturii chiar mai înainte de Împărăţia ce va să fie.
Astfel erau izbânzile viteazului. Îi lumina ca un soare strălucitor pe toţi, atât pe cei din preajma sa, cât şi pe cei de departe. Cu toate acestea se purta ca cel mai de pe urmă în orice faptă, în orice mişcare a sa. Nu mai este nevoie să stăruim în această privinţă, pentru că e de-ajuns ceea ce am povestit.
Dar a venit iarăşi porunca dumnezeiască să lase pentru totdeauna acele locuri şi să se întoarcă repede în pământul grecesc. „Sunt mulţi acolo care au trebuinţă de ajutorul şi de cercetarea ta”, i-a spus Îngerul. „De aceea, nu te îngriji de nimic altceva, ci fără întârziere aleargă într-acolo. Aceasta este voia lui Dumnezeu”.
Sava a înţeles că aceasta era porunca lui Dumnezeu şi de aceea a făcut semne egumenului şi tuturor fraţilor dându-le să înţeleagă că trebuia neîntârziat să plece. Atunci fraţii au căzut în mare mâhnire înţelegând că aveau să-l piardă pe povăţuitorul de obşte, pe ocrotitorul şi chivernisitorul lor. Dar nu se puteau împotrivi poruncii Stăpânului. Cu mare durere, cu multe lacrimi şi suspine din adâncul sufletelor i-au îngăduit să plece. Au poruncit unor fraţi din mănăstire să-l însoţească până la Ierusalim.
Şi astfel, Sava s-a îndreptat fără întârziere spre Ierusalim, însoţit fiind de acei fraţi. Însă faima lui se răspândise peste tot ca mireasma unui mir de mare preţ. Viteazul era cunoscut de toţi, unii îl ştiau personal, alţii numai din auzite. Veneau către el mulţimi nenumărate de oameni, care îşi spuneau cu bucurie unii altora:
– Marele Sava s-a întors din acea lungă călătorie.
Drumurile şi pieţele satelor s-au umplut de oameni care îl întâmpinau şi-l urmau. Cu toţii cădeau la picioarele lui, sărutându-i mâinile şi picioarele cu multă evlavie şi admiraţie. Iar aceştia nu erau numai binecredincioşi creştini, ci şi un număr însemnat de oameni din neamul ismailiţilor. Sau, mai degrabă, întreg neamul lor îl cinsteau, de vreme ce toţi erau uimiţi de virtutea şi de faima lui, precum am spus.
Vestea sosirii lui se răspândise peste tot, ajungând până şi la urechile mai-marelui ismailiţilor, care a venit şi el împreună cu ceilalţi să-l vadă pe Sfânt. Când a ajuns la el, l-a rugat cu căldură să-i spună un cuvânt, căci voia să audă ceva din gura lui. Pentru aceasta i-a adus cu bucurie mulţi bani, drept răsplată, şi i-a făgăduit Sfântului că va face ascultare de el în toate. Dar Sava i-a spus ceea ce spunea pretutindeni şi tuturor: „Eu însumi sunt şi nu m-am schimbat”[1]. Barbarul a admirat cel mai mult la Sava statornicia şi nerobirea cugetării lui. Apoi l-a lăsat să plece, arătându-i mult respect. Datorită Sfântului, mai-marele ismailiţilor cinstea mult credinţa ortodocşilor şi-i acuza mereu pe legislatorii şi învăţătorii religiei lui, socotindu-i nişte oameni lipsiţi de importanţă.
[1] Maleahi 3, 6.
