Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 52. Într-o mănăstire din Constantinopol

Câţiva locuitori din Constantinopol, mai ales clerici, din respect pentru tăcerea şi asceza sa îngerească cea vrednică de mirare, mergeau şi-l cercetau regulat. Îi aduceau hrană, îi cădeau la picioare cerându-i cuvânt de folos, dar el, dorind să fugă de slava omenească, a început să săvârşească iarăşi faptele nebuniei sale de mai înainte. Dar era cu neputinţă să-i convingă să plece. Dimpotrivă, îl admirau încă şi mai mult pentru marea lui smerenie, de dragul căreia se prefăcea că este nebun.

După toate acestea a fost nevoit să părăsească acel loc şi în cele din urmă a ajuns în cetatea în care de multă vreme dorea să ajungă, în Împărăteasa cetăţilor, în Constantinopol. Mai întâi de toate s-a îngrijit să cerceteze dumnezeieştile biserici, sihăstriile şi mănăstirile, cu care era atât de obişnuit. Nu a vrut să lase necercetat nici un loc sfinţit, ca să nu se lipsească de desfătarea duhovnicească şi de harul care se revărsa din ele. Aşa a şi făcut. Iar după ce a săvârşit ceea ce dorise, a adus mare mulţumire lui Dumnezeu pentru că l-a învrednicit să ajungă la Cetatea împărătească, pe care de multă vreme dorea să o vadă. I-a mulţumit de asemenea pentru că a putut să vadă şi să se închine cu tot sufletul la locurile sfinte şi minunate ale cetăţii, aşa cum dorise, împlinindu-şi astfel buna sa dorinţă.

Apoi, vrând să-I răsplătească cumva Dăruitorului pentru binefacerea Sa, s-a hotărât să săvârşească faptele cele mai înalte, cele mai iubite şi pe care le făcea de obicei. De aceea a intrat într-o mănăstire închinată Sfântului Mucenic Diomid. S-a închis într-o chilie ca să-şi continue iubita sa asceză şi liniştire. Petrecea cu desăvârşită tăcere, necunoscut, aproape nevăzut de oameni. Îşi acoperea bine ochii şi faţa cu fesul său, aşa încât, dacă l-ar fi privit cineva, să nu-l poată recunoaşte. De altfel, petrecea zăvorât în cea mai mare parte a timpului. A cugetat în chip înţelept bărbatul cel preaînţelept socotind că poate trăi şi aici ca în pustie şi în singurătate, fără să fie împiedicat câtuşi de puţin de zarva oraşului în petrecerea sa cea înaltă şi în hotărârea sa cea dintru început.

Se temea însă foarte tare de faima care se crease în jurul persoanei sale. De multă vreme devenise renumit nu numai în Bizanţ, ci şi în Athon şi în Tesalonic, aşa cum am spus. Chiar şi dintre locuitorii Constantinopolului, care erau iscoditori din fire, ar fi putut să-l recunoască cineva, de vreme ce aveau cu tesalonicenii, mai mult decât cu oricare alţii, permanente legături de comerţ. Iar părinţii lui Sava, aşa cum am spus la început, erau nişte oameni vestiţi în virtute şi în neam. Dacă ar fi aflat drama lor, Sava şi-ar fi pierdut cu siguranţă pacea şi liniştea. De aceea şi-a îngrădit foarte bine din toate părţile simţurile sale. Se făcuse mort pentru toţi, aşa cum şi toţi ceilalţi erau morţi pentru el[1], după cum este scris, petrecând nerăspândit în comuniunea sa cu Dumnezeu, cu tainele Lui, cu strălucirile Lui.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 166-168