Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 56. Pildă în viaţa de obşte

Athon avea să-l desfăteze acum pe minunatul Sava, cel care şi-a sfârşit călătoria sa în chip desăvârşit prin tot felul de fapte bune şi s-a întors cu bine, purtând cu sine o mare bogăţie de virtute şi de harisme ale Duhului. Plin de bucurie, Sava i-a aflat pe athoniţi veseli din pricina venirii lui. Şi au prăznuit împreună această pricină de veselie în chip minunat şi cu multă strălucire. Sava prăznuia deoarece i-a aflat pe părinţi strâns uniţi în acelaşi cuget, aşa cum dorise. Iar athoniţii prăznuiau pentru că puteau să se desfăteze din nou de preaiubitul lor frate, care se întorsese mult mai sporit şi mai preaslăvit decât înainte. Şi nu s-au înşelat în aşteptările lor. Nu s-au îndoit de faima lui, chiar dacă de multe ori se vor înşela, căci faptele vor fi mult mai presus decât faima. De aceea, vor fi recunoscători binefăcătorului pentru darurile lui, iar Dumnezeu Se va preaslăvi din belşug şi de către unii şi de către alţii. Aşa s-a şi făcut.

Marele Sava a continuat şi aici asceza iubitei sale tăceri, cu toate că cutreiera Sfântul Munte ca să vadă şi să se închine la sfintele mănăstiri, schituri şi chilii. Ca o ultimă datorie, se afieroseşte pe sine minunatei lavre a Vatopedului. Aşa cum am spus la începutul cuvântului, atât el, cât şi stareţul său depindeau de Mănăstirea Vatopedu. Acela, după plecarea din Sfântul Munte, se întorsese de multă vreme în mănăstire şi-şi sfârşise viaţa în cuvioşie la adânci bătrâneţe, ţinând la înălţime până la sfârşit stindardul virtuţii.

Dar ucenicul şi părintele bogăţiei de virtute de după aceea, adică Sava cel mare între părinţi, deşi era atât de virtuos, datorită nemăsuratei sale smerenii a ales şi aici supunerea. În multe chipuri, prin semne, gesturi şi prin îndemn lăuntric i-a rugat mult pe părinţi ca să-l primească ca ucenic. Şi într-adevăr, a dobândit ceea ce a dorit.

Atunci şi-a dezlegat limba zălogită de atâta amar de ani şi, la vreme potrivită, „răspunde cuvânt bun”[1] şi îşi deschide gura sa şi o umple de toată cunoştinţa şi înţelepciunea[2], de vistieria Duhului care s-a înmulţit cu neasemănare în inima sa. Vistierie însufleţită, mai preţioasă „decât aurul şi piatra de mult preţ”[3], aşa cum spune înţeleptul Solomon, „grădină închisă, izvor pecetluit”[4], care s-au deschis la vremea potrivită ca să se facă liman de odihnă şi de mântuire pentru cei ce se apropiau de el, aşa cum spune iarăşi acelaşi înţelept.

Însă înainte de aceasta, a fost numărat împreună cu părinţii de acolo, aşa cum am spus, şi i s-a rânduit ascultarea la biserică, alăturându-se celor care cântau cele dumnezeieşti. Dar cine va putea povesti cum se cuvine purtarea şi petrecerea bărbatului care s-a făcut chipul şi dreptarul cu adevărat cel mai nerătăcit şi sigur al vieţii singuratice? Statornic dintru început, s-a adunat întru sine dezlipindu-se de răspândirile din afară şi a rămas pentru totdeauna în mănăstire. Şi nu a ieşit niciodată dincolo de poarta ei, fără numai atunci când era porunca celui mai mare sau când se făcea ieşire de obşte a fraţilor, care se săvârşea mai ales din două pricini: ca să-L roage pe Dumnezeu prin cântări şi rugăciuni obşteşti (litanii) sau ca să adune roadele pământului din jurul mănăstirii, care aveau să fie consumate de obşte în timpul anului.

Înţeleptul Sava şi-a împărţit cu adevărat în chip înţelept ascultarea sa în trei slujiri: la îngrijirea minunată a bisericii, la trapeza de obşte a fraţilor şi la cercetarea şi îngrijirea bolnavilor. În aceste slujiri lucra cu toată osârdia, iar nu ca alţii, care uneori slujesc cu râvnă, iar alteori şi-o slăbesc. Pe toate la un loc şi pe fiecare în parte le săvârşea cu atâta trezvie şi grijă, aşa cum nu reuşea nimeni câtuşi de puţin nici măcar într-o singură ascultare. În toate era cea mai bună pildă pentru toţi, pildă minunată şi vrednică de invidiat chiar şi de cei mai sporiţi monahi, însă cu neputinţă de atins în acrivia ei pentru oricine ar fi fost el.

De îndată ce bătea clopotul, intra primul în biserică înaintea tuturor şi ieşea ultimul. În vremea slujbei stătea în picioare cu atâta râvnă şi trezvie, ca şi cum s-ar fi aflat înaintea Îngerilor şi a lui Dumnezeu Însuşi. Nimeni nu l-a văzut vorbind vreodată când se săvârşeau cântările sfinţite, nici slăbind în privegheri, nici dormind sau încetând rugăciunea şi laudele din pricina vreunei oboseli. Unde să afle loc în el astfel de slăbiciuni omeneşti, de vreme ce de mult timp depăşise cele omeneşti şi îşi stăpânea cu tărie chiar şi cele mai fireşti nevoi ale sale? Nimeni nu l-a văzut ieşind din biserică ca să meargă, ca tot omul, pentru vreo nevoie firească, înainte de a se sfârşi sfinţita slujbă. Aceasta se petrecea chiar şi în nopţile de iarnă care, aşa cum ştim, sunt cele mai lungi din timpul anului. Stătea neobosit, netulburat, căci trupul său devenise într-o anumită măsură nestricăcios, împreună cu minunatul său suflet, aşa cum spun purtătorii de Dumnezeu Părinţi, care au filosofat despre acestea[5].

Dar lucrul cel mai însemnat şi mai minunat era că le făcea pe toate, până în cel mai mic amănunt, cu o mare acrivie şi uşurinţă, încât unii credeau că nu slujeşte, ci că are din fire astfel de însuşiri minunate. Dar toate acestea aveau pentru el o mică importanţă, căci de multă vreme îşi făcuse sufletul locaş al lui Dumnezeu şi se îndeletnicea mereu cu strălucirile dumnezeieşti, în contemplaţii dumnezeieşti într-un chip mai presus de fire.

De aceea, atunci când auzea despre vreo minunată izbândă săvârşită de cineva, mai întâi se grăbea să o împlinească cu puterea sa trupească şi cu îndelungata sa deprindere cu asceza, fără a se îndeletnici cu alte lucruri, aşa cum făceau ceilalţi părinţi. Pentru aceasta, era de trebuinţă să se nevoiască şi să se silească pe sine mai mult decât ceilalţi monahi din obşte. Uneori însă, de bunăvoie, îşi micşora puţin acrivia şi făcea la fel ca ceilalţi, punându-se şi el, chipurile, sub aceleaşi nevoi. Astfel scăpa de atenţia unora şi nu lăsa să se vadă că este mai presus decât ceilalţi monahi. Adesea izbutea ceea ce dorea, de vreme ce mulţi nu observau pogorământul său. Însă ucenicii săi şi cei trezvitori şi mai mult se minunau de el când făcea aceasta, agăţându-se de sufletul şi de cuvintele sale, şi aproape că îl respirau pe Sava mai mult decât aerul[6].

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011,pp. 175-179.