Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 57. Prietenia noastră

În acea vreme tocmai mă slobozisem şi eu de tulburările lumeşti, de legăturile prieteneşti şi de peregrinări. Iar când am păşit pe meleagurile renumitului Athon, am preferat să locuiesc în lavra Vatopedului, care îl ascundea în ea pe Sava cel minunat. O astfel de alegere, cu siguranţă, nu era întâmplătoare, ci după voia lui Dumnezeu. Întâlnirea mea cu această bogată vistierie a harului a fost mai presus de aşteptări. Sau mai degrabă, Iubitorul de oameni Dumnezeu i-a încredinţat cu iubire de oameni lui Sava boala mea, ca unui preaînţelept doctor şi pedagog. Şi era firesc să fie aşa, de vreme ce Dumnezeu vrea mântuirea tuturor într-o măsură mult mai mare decât ne-o dorim noi înşine.

Atunci când Cuviosul m-a văzut pentru prima oară, nu s-a uitat doar pur şi simplu la mine, ci m-a primit ca un părinte iubitor de fii şi mi-a deschis îndată larg braţele dragostei sale. De atunci am devenit amândoi un suflet, dacă nu este prea mare acest cuvânt. Pentru toţi, izbânzile lui erau un îndemn spre sporirea în virtute, un liman de alinare sufletească, o încurajare tăcută, dar care totuşi se făcea auzită. Alcătuisem un grup de părinţi care îi stăteam mai tot timpul în preajmă şi aveam marele privilegiu de a ne desfăta din belşug de cuvintele lui Sava şi de a ne face părtaşi la tainele care pentru ceilalţi erau ascunse. Devenisem foarte cunoscuţi şi ne fericeau mult atât apropiaţii noştri, cât şi cei din afară. În acei ani eu m-am aflat mai tot timpul pe lângă Cuviosul având ascultarea de a conduce corul de psalţi. Toţi mă iubeau şi mă cinsteau, aşa încât aproape toţi ceilalţi psalţi se legaseră, prin mine, de Sava.

Dar, vai mie, ce am pătimit! Din nefericire, de voie sau de nevoie, nu pot să-mi dau seama, din întâietatea de psalt am ajuns într-un alt fel de întâietate. În tot cazul, acum s-a împlinit cuvântul evanghelic: „Cei dintâi au ajuns la urmă, şi cei de pe urmă întâi”[1]. Iar aceasta îmi chinuieşte înfricoşător gândul şi mult mă tem ca nu cumva toate acestea să fie pregustări ale celor viitoare, ajungând în cele din urmă unul dintre cei mulţi chemaţi, dar nu şi dintre cei aleşi343.

De aceea mă prihănesc pe mine însumi şi am o oarecare nemulţumire faţă de acest suflet minunat, a cărui nevoinţă nu putea fi lesne cuprinsă cu mintea. Aşa că, vă voi descoperi chiar acum mâhnirea mea, deşi cuvântul este puţin cam îndrăzneţ. Aşadar, îl voi întreba: „Pentru care pricină, omule al lui Dumnezeu, ai vrut să scoţi la acest război istovitor[2] şi cu multe primejdii un suflet atât de mic şi de neputincios, care el însuşi are trebuinţă, ca de un toiag, de cuvânt de întărire şi care nu ştie să se înarmeze şi să lupte în fruntea altora? Războiul s-a înteţit acum mai mult ca niciodată, ajungând să se lepede a duce la bun sfârşit o astfel de luptă chiar şi cei mai curajoşi, mai tari şi mai viteji. De ce mi-ai încredinţat mie o astfel de greutate?

Dar aceasta numai tu o ştii. Eu nu mai am nici un cuvânt de spus. Singurul lucru pe care îl pot spune cu siguranţă este că nu mă vei trece cu vederea niciodată, ci îmi vei da mână de ajutor şi degrab mă vei scăpa de o astfel de greutate. Aceasta o cred şi o spun, căci ştiu marea ta îndrăznire către Dumnezeu şi dragostea ta faţă de mine. Şi este firesc să mă iubeşti acum mai mult, de vreme ce eşti de faţă aici, aşa cum mi-ai făgăduit prin anumite semne”.

Cât priveşte această nevoinţă a mea, cu rugăciunile lui Sava, o voi duce până la capăt, după cum este şi voia lui Dumnezeu.

Iar acum să ne întoarcem cu povestirea la cele despre care ne este vorba.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011,pp. 179-182.