Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 58. Luminare şi zdrobire

Aşa cum am spus mai înainte, Sfântul stătea la strană şi cânta laudele cele dumnezeieşti împreună cu ceilalţi psalţi. Uneori citea la strană, potrivit rânduielii mănăstireşti. Şi citea cu atâta atenţie şi atât de corect, încât şi întru aceasta s-a făcut monahilor din obşte pildă vrednică de urmat, cu nimic mai prejos decât întru celelalte.

Părinţii din mănăstire însă vedeau la el ceva minunat în vremea slujbei bisericeşti. Uneori o nespusă veselie îi lumina tot chipul său cel dumnezeiesc (aceasta se întâmpla de cele mai multe ori), iar alteori o cugetare adâncă, o sfială, o uimire, o umbrire cuprindea toată fiinţa sa. Câteodată îşi acoperea cu camilafca toată faţa, pe care nu i-o putea privi nimeni pe toată durata slujbei. Dar părinţii care cunoşteau virtutea bărbatului considerau că acestea erau două feluri de contemplaţie cu care se îndeletnicea el. Sufletul său, aşa cum era şi firesc, se schimba potrivit cu contemplaţia şi, prin urmare, orice expresie a chipului său urma schimbarea lăuntrică a sufletului. Cu toate acestea el nu ne dădea nici o explicaţie cu privire la ceea ce se petrecea cu el.

Dar ucenicul său, care făcea parte din ceata noastră şi care a trăit lângă el până la sfârşit, pe de o parte a fost biruit de dragostea faţă de Sfânt, iar pe de alta nu a împletit cum se cuvine îndrăznirea cu simplitatea lui sufletească, şi de aceea nu s-a apropiat şi nu a cerut de la el să-l înveţe tainele acestor lucruri minunate. Însă de la o vreme ucenicul a început să-i pună întrebări. La început Sfântul părea că-l respinge pe ucenic, prihănindu-l mult pentru această iscodire.

– Pentru care pricină nu iei aminte mai degrabă la tine[1], fiule? De ce nu vrei să-ţi aduni mintea şi simţurile înlăuntrul tău, ca să cercetezi cu grijă şi să judeci cum trebuie ceea ce te priveşte numai pe tine? De ce faci tocmai împotrivă şi cercetezi persoanele străine, fără să-ţi păzeşti simţurile, şi te laşi pe tine însuţi cu totul fără pază, când ştii că cercetarea de sine este lucrul cel mai de trebuinţă?

După ce l-a certat îndeajuns şi l-a convins să ia aminte la sine, l-a chemat şi i-a răspuns cu dragoste părintească la întrebări:

– Atunci când mă vezi foarte bucuros şi vesel, luminat şi înfloritor, cu ochii plini de blândeţe şi de veselie, să ştii cu siguranţă că Însuşi preadulcele Iisus şi Stăpânul nostru de obşte, din nespusa Lui iubire de oameni, mi se arată mai presus de fire. Atunci inima mi se luminează de acea strălucire minunată a acelei lumini dumnezeieşti şi mai presus de lumină, şi se umple de veselie şi de harisme duhovniceşti. Totodată se şi împreună-pătimeşte oarecum cu sufletul.

Iar când, dimpotrivă, mă vezi posomorât, plin de gânduri şi tulburat, atunci să ştii că mă întristez de ticăloşia şi de zdrobirea omenească. Cuget la căderea atât de cumplită a oamenilor din slava cea mai presus de fire şi de la frumuseţea lui Hristos în ocara patimilor şi a lucrurilor materiale. În loc să se unească cu Dumnezeu şi să se facă părtaşi în chip de nespus la acea dulceaţă şi lumină, se învârtesc în întunericul păcatului, leagă prieteşug cu şerpii şi cu scorpiile înţelegătoare, adică cu demonii cei otrăvitori, care apoi îi adapă în fiecare clipă pe prietenii lor cu acea otravă stricătoare de suflet.

Aşadar, atunci când mintea mea se îndeletniceşte cu această contemplaţie şi suferă neîncetat pentru greşelile firii noastre, suferă şi participă şi cele dinafară, precum vezi. Uneori contemplaţia sfârşeşte în întristare şi plâns. De aceea îmi acopăr faţa, pentru ca cei din jurul meu, pe cât este cu putinţă, să nu-şi dea seama de aceasta.

Uimit de cele auzite, ucenicul şi prietenul său, l-a întrebat din nou dacă întotdeauna rămâne cu totul răpit în aceste două feluri de contemplaţie.

– Nu întotdeauna, iubitul meu, i-a răspuns acela, căci eu nu urmăresc să am astfel de contemplaţii. Cum aş putea face aşa ceva? Eu mă socotesc pe mine însumi nevrednic pentru unele ca acestea. Ele însă îmi vin dintr-odată, atunci când vrea Dumnezeu. Eu nu ştiu nimic, nici nu cercetez astfel de lucruri.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 182-184.