Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 59. Refuză pentru a doua oară

Cu astfel de fapte şi altele asemenea strălucea zilnic viteazul. Dar cele mai multe, cele mai însemnate, le ascundea cum putea mai bine. Cu toţii cunoşteau dragostea şi nespusa lui smerenie. Pentru încă o dată cei înaintaţi în vârstă şi în virtute i-au propus să primească pe bună dreptate vrednicia preoţiei. Dar ca să spunem mai concret, aceia au hotărât să acorde cuvenitul rang celui mai sfânt, celui mai vrednic după rânduială. Astfel, prin virtutea bărbatului vor cinsti pe toate cele care sunt vrednice cu adevărat de toată cinstea, dar se vor cinsti mult mai mult pe ei înşişi prin acea alegere şi hirotonie bună. Şi astfel, credeau ei, aveau să pricinuiască mult folos de obşte prin această faptă, dând pildă bună nu numai celor din mănăstire, ci şi celor din afară.

Au încercat în nenumărate chipuri să-l convingă prin mine să primească hirotonia, dar a fost cu neputinţă. Eu încercam să-l fac să primească, insistam, îl sileam în multe chipuri. Şi făceam aceasta cu multă îndrăzneală, datorită dragostei ce ne lega.

În cele din urmă mi-a spus:

– De  ce mă sileşti, preaiubitul meu prieten, şi mă sfătuieşti să primesc ceea ce părinţii au hotărât în privinţa mea? Lucrul acesta ţi se pare foarte uşor şi simplu pentru că iei aminte numai la aspectul exterior al propunerii şi de aceea încerci cu toate puterile tale să mă convingi. Dacă am înţeles bine scopul şi esenţa iconomiei părinţilor, ei vor să-mi încredinţeze, ca o povară, ca o legătură de nedezlegat, purtarea de grijă duhovnicească a oamenilor, ocrotirea poporului şi tot ceea ce ţine de aceasta. De aceea se grăbesc să mă lege cu această hirotonie, însă pentru mine este o temelie pentru legăturile veşnice ce au să fie.

Cum aş putea lăsa oare cele pe care de atâţia ani le iubesc neînchipuit de mult, ca şi cum m-aş căi de ele, şi să mă îndeletnicesc iarăşi cu lucruri pe care de multă vreme le-am părăsit? Sau nu vezi câtă grijă şi nelinişte au toţi cei care s-au legat cu astfel de îndeletniciri? Este trebuinţă de afierosire pe viaţă în această îndeletnicire, lucrare care cere lepădarea de sine. Eu însă, prietene, nu am încetat niciodată să mă îngrijesc doar de treburile mele.

Şi îndată, ca o explicaţie la toate acestea, a adăugat următoarea povestire:

– Odată copacii pădurii au făcut sfat ca să hotărască cine să-i ocrotească şi să stăpânească peste ei. Voind să-şi aleagă stăpânitor şi ocrotitor, după ce fiecare şi-a spus părerea şi şi-au dat întâietate unul celuilalt, aşa cum se întâmplă în aceste cazuri, în cele din urmă s-au înţeles şi au dat stăpânirea viţei-de-vie. Şi cu toate că toţi o rugau să primească, ea a spus: „Cu nici un chip nu voi primi stăpânirea peste cei asemenea mie, căci astfel mă lipsesc de desfătarea, de dulceaţa şi de slava rodului meu”. La fel şi smochinul şi toţi ceilalţi pomi roditori au adus aceeaşi îndreptăţire şi s-au lepădat în acelaşi fel de stăpânire. În cele din urmă, n-au avut încotro şi au ajuns şi la arbust, care a primit îndată stăpânirea, de vreme ce nu avea deloc rod şi se putea îndeletnici în voie cu cele dinafară.

Prin această povestire nu vreau să spun, simplu şi la întâmplare, că stăpânirea peste oameni este un semn al nerodirii. Nici nu sunt împotrivă ca cineva, aflându-se în fruntea unui neam, să poarte de grijă semenilor săi. Cu atât mai mult este mai însemnată această lucrare duhovnicească înaltă a propovăduirii cuvântului, care îşi are obârşia cu adevărat în Dumnezeu Cuvântul, primul Păstor şi Arhiereu, Care Şi-a dat sufletul Său pentru oile cele cuvântătoare[1]. Cu adevărat, mare este această vrednicie, primitoare mai degrabă de putere dumnezeiască decât îngerească. „Cine este iconomul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl va pune peste ogorul său, ca să dea fraţilor şi robilor asemenea lui, la vreme, grâul (cuvântului)? Fericită este sluga aceea, pe care, venind Stăpânul, o va găsi făcând aşa”[2], după cum spune cuvântul Stăpânului. Acest om a deschis gura sa şi a atras din belşug Harul Duhului[3]. Şi ca să vorbim profetic, „a chinuit şi a născut duh de mântuire pe pământ”[4] şi s-a făcut „gură dumnezeiască scoţând vrednic din nevrednic în chip minunat”[5], după cum grăieşte Dumnezeu Însuşi.

Nouă celorlalţi, care mergem pe calea cea mai de jos şi cea mai sigură, ne este de ajuns să luăm aminte la noi înşine cu toată osârdia, dând frâiele noastre celorlalţi, precum a spus un oarecare înţelept[6], şi să urmăm fără primejdie povăţuitorilor duhovniceşti.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 185-187.