Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 60. Chip de smerenie
20 May 2013Acestea le spunea casa minunată a Înţelepciunii[1], muntele cel minunat al înaltei smerenii, văzătorul mai presus de fire a acelei nespuse descoperiri, ale cărui suflet şi trup erau luminate fără încetare de strălucirile care izvorau în chip de nespus de acolo. În primul rând voia să-şi păstreze iubita sa linişte şi să-şi ţină sufletul neclintit şi nerăspândit în contemplaţie. În al doilea rând, să le dea pildă şi celorlalţi cum trebuie să filosofeze cu privire la aceste lucruri şi cu câtă pregătire şi evlavie trebuie să ne apropiem de această sfinţită vrednicie.
De aceea, şi noi am încetat să-l mai îndemnăm spre aceasta, nu atât pentru că am fost convinşi de cuvintele sale, cât mai ales pentru că ne minunam de virtutea sa şi din această cauză cei mai mulţi dintre noi îl cinsteam cu admiraţie ca pe un om mai presus de fire. El însă îşi continua obişnuita sa rânduială, făcându-se pildă de tot felul de faptă bună pentru monahii din obşte, precum am spus, în orice vreme şi în tot lucrul. Cu desăvârşita sa smerenie ne subjuga pe toţi. Iar aceasta o veţi vedea şi din pilda de mai jos.
Într-o vreme egumenul mănăstirii a vrut să-i dea o şi mai mare cinstire lui Sava la masa de obşte a fraţilor. Dorea să-l numească mai mare peste ceilalţi proiestoşi bătrâni, ca unul care era cel mai vrednic dintre toţi în toate. Când a venit vremea mesei, în timp ce părinţii intrau în trapeză, egumenul i-a descoperit aceasta lui Sava printr-un frate care slujea la trapeză. I-a cerut cu multă evlavie să nu respingă propunerea. Dar acela, cu multă smerenie s-a lepădat de această cinste ce i se dădea, numindu-se pe sine nevrednic de ea.
– Ma-am obişnuit deja cu locul pe care stau, a spus el. Îmi place şi mă odihneşte mult acest loc şi tare m-aş mâhni dacă aş pleca de acolo.
Egumenul a văzut că toate acestea sunt îndreptăţiri, sunt cuvinte cu care încearcă să-şi acopere smerenia sa. De aceea, cu mai multă căldură îi repetă aceleaşi cuvinte:
– Vino mai sus, Părinte! Vino, în numele dragostei dumnezeieşti şi al discernământului ce se sălăşluiesc în sufletul tău cel preacurat! Ţie ţi se cuvine cel mai mult această vrednicie, deoarece prin felul tău de a te purta ai dobândit acrivia preoţiei, chiar înainte de a fi hirotonit. Tu eşti cu neasemănare mai sporit decât oricare dintre noi în toată fapta cea bună. Căci adevărata cinstire este legată de vrednicia virtuţii. Nu depinde de ranguri, ci de izbânzi.
Dar Sava se smerea încă şi mai mult. Cu nici un chip nu voia să-şi lase iubita sa smerenie, ci o alegea în locul oricărui alt lucru. Vorbea şi se purta aşa cum trebuie să vorbească şi să se poarte cel care a ajuns la această înţelepciune. Cu multă dragoste a cerut iertare pentru că nu putea face acel lucru.
Egumenul însă de nenumărate ori i-a făcut aceeaşi propunere, dar Sava nu se clintea deloc din hotărârea sa. De aceea egumenul, de nevoie, a încetat să-l mai roage pentru aceasta, dar s-a mâhnit mult pentru că nu şi-a atins scopul.
Atunci ucenicul şi prietenul marelui Sava, cel despre care am spus mai sus, a înţeles cum stau lucrurile. Atunci când se petreceau toate acestea, el se afla încă lângă părintele de obşte şi-i slujea. Nu devenise încă ucenic al lui Sava, deşi cu dispoziţia sa lăuntrică era legat cu totul de Sfânt. Pentru el, Sava era mai mult decât aerul care ne dăruieşte puterea de viaţă. El a vrut, aşadar, aşa cum ne-a mărturisit mai târziu, să se încredinţeze din fapte de statornicia Sfântului şi de purtarea sa atunci când este mustrat şi ocărât. Aşadar, a găsit un prilej potrivit şi l-a rugat stăruitor pe egumen să-l mustre pe dumnezeiescul Sava. I-a cerut să-l necinstească şi să-l ocărască în faţa tuturor, ca pe un îngâmfat şi mândru, deoarece nu arătase cuvenita ascultare de care trebuia să dea dovadă, aşa cum învaţă Sfinţii Părinţi, ci alesese împlinirea voii lui proprii. Apoi a adăugat:
– Într-adevăr, fapta este îndrăzneaţă, de vreme ce marele Sava are virtute din belşug şi toţi sunt de acord cu sporirea sa în fiecare chip de faptă bună. Cred că nici Dumnezeu nu va osândi purtarea aceasta a noastră, nici nu va fi împotrivă, pentru folosul de obşte al turmei Sfinţiei Voastre.
Atunci egumenul lavrei s-a lăsat convins de aceste cuvinte, desigur, la îndemnul nevăzut al lui Dumnezeu. Astfel avea să strălucească şi mai mult cel mare „în adunare mare”[2] şi să atragă ca un far pe cei care se luptă pe marea şi în valurile patimilor, ca să-i aducă la limanul nepătimirii.
Când s-a sfârşit masa şi părinţii ieşeau din trapeză, înainte de a se împrăştia, egumenul a început să-l mustre pe Sfânt înaintea tuturor, vărsând asupra lui o furtună de ocări şi de învinuiri. Îl numea trufaş şi făţarnic, neascultător şi mândru, care poartă în chip mincinos chipul virtuţii şi al smereniei, făcând aceasta numai ca să-i înşele pe privitori şi nu întru adevăr.
Atunci Sava şi-a plecat puţin capul, şi-a pironit privirea în pământ şi a rămas aşa nemişcat, netulburat şi adunat în sine, ca şi cum s-ar fi aflat înaintea săvârşirii unei taine. Un har nevăzut izvora şi strălucea în chip minunat pe chipul său, iar el era în întregime plin de o nespusă desfătare şi strălucire. Ucenicul despre care am spus mai înainte, care pusese la cale acestea, îl urmărea pe Sava cu multă curiozitate.
Trecând ceva timp, după ce a jucat în chip desăvârşit rolul mâniosului şi al supăratului, egumenul a încetat cu învinuirile şi cu ocările adresate Sfântului. Atunci viteazul şi-a ridicat privirea şi, deschizându-şi cu multă cuviinţă buzele, a răspuns cu smerenie prin cuvinte uimitoare, nemaiauzite, mai presus de minte şi de cuvânt. Cu privirea străvăzătoare a sufletului său şi-a dat seama degrabă de acea uneltire. Cu toate acestea a răspuns cuvintelor, iar nu făţărniciei.
– Sfinţia Voastră, minunatul şi preaiubitul meu povăţuitor, credeţi că prin aceste cuvinte îmi veţi pricinui dezgust şi mâhnire în suflet? Poate veţi crede că prin ceea ce mi-aţi făcut mă voi mâhni şi de acum înainte voi cugeta ceva necuviincios despre sufletul vostru cel sfinţit. Vreau să fiţi sigur, Părintele şi stăpânul meu, că dragostea şi încrederea mea în Sfinţia Voastră vor rămâne neclintite şi statornice. Iar martor al cuvintelor mele este Cunoscătorul adevărului însuşi şi al celor ascunse ale conştiinţei. Cu cât vă întărâtaţi şi vă mâniaţi la vedere împotriva mea şi cu cât mă spălaţi cu cuvinte batjocoritoare şi înjositoare, lăsând impresia că mă supăr şi sunt deranjat, cu atât mai mult, într-un chip necunoscut, se întăreşte şi se măreşte dragostea şi încrederea mea în Sfinţia Voastră. Mi se pare că îmi cuprindeţi cu dragoste inima, săltând şi veselindu-vă împreună cu mine, şi mă îmbrăţişaţi în chip tainic şi negrăit.
Să nu credeţi cumva că prin aceste ocări şi necinstiri mă veţi face să mă lepăd de îndatorirea mea, de stăruinţa mea dintru început în dragostea Voastră. Şi chiar dacă veţi înmulţi batjocorirea, ocărârea aparentă, dispreţuirea şi luarea în râs înaintea tuturor, chiar dacă mă veţi biciui sau veţi porunci să fiu alungat din mănăstire şi dintre împreună-nevoitori, toate acestea vor deveni în chip minunat un mijloc în stare să aprindă înlăuntrul meu o flacără dumnezeiască de dragoste, o făclie uriaşă de foc care arde în văzduh pentru sufletul Vostru cel iubitor de Dumnezeu. Minunatul meu povăţuitor, puneţi deci astfel de lemne ale dispreţului şi ale ocărilor în focul dragostei! În felul acesta veţi păstra nestinsă această flacără, care se va întări zilnic şi se va însufleţi neîncetat. Harul Preabunului Duh va înflori pe sfinţitele Voastre buze, de vreme ce îmi veţi deveni pricinuitorul mai presus de nădejde al acestor bunătăţi. Astfel de bunătăţi nu se potrivesc deloc cu cele lumeşti, ci ele rămân neveştejite şi nemuritoare, neatinse de stricăciunea şi de putreziciunea celor pământeşti.
Şi ca şi cum nu ar fost îndeajuns cuvintele, Sfântul a adăugat la ele şi faptele. S-a aruncat cu faţa la picioarele păstorului sau, mai degrabă, i-a îmbrăţişat picioarele şi a început să i le sărute fără saţiu, aşa cum făcea de obicei.
Toţi monahii au încremenit auzind aceste cuvinte. Plini de frică şi de uimire, vedeau un duh dumnezeiesc în trup omenesc, săvârşind şi spunând, mai presus de fire, lucruri străine. De aceea îl fericeau pe Sava pentru nepătimirea sa şi pentru faptul că şi-a învistierit din belşug Harul Sfântului Duh înlăuntrul său, iar împotriva păstorului murmurau pentru că a ocărât fără milă cu vorbe nepotrivite acel suflet nepătimaş. Un astfel de suflet nu trebuia ocărât, ci încununat cu mii de cununi de laudă, de vreme ce a întrecut cu neasemănare pe fiecare şi a devenit luminător şi dascăl „ţinând cu putere cuvântul vieţii”[3] în sufletele monahilor, potrivit spuselor dumnezeiescului Apostol. Ceilalţi monahi nu ştiau absolut nimic despre prefăcătoria şi uneltirea păstorului. Cei care se invidiau pentru întâietăţi şi-i urau pe cei care dobândiseră dregătorii, iar uneori se certau cu aproapele sau cu cei din conducere, datorită exageratei mândrii şi ticăloasei iubiri de slavă – căci cum altfel ar putea să le numească cineva? – s-au smerit şi s-au folosit mult.
Atunci păstorul l-a luat deoparte pe Sava şi mai întâi i-a cerut iertare pentru îndrăzneala şi pentru încercarea la care îl supusese, precum şi pentru înscenarea pe care i-o făcuse. Rămăsese uimit de cele petrecute, iar mintea i se schimbase cu totul. Apoi i-a făcut o metanie Sfântului, arătându-i multă recunoştinţă pentru pilda pe care i-a dat-o lui însuşi şi turmei sale.
– Îţi mulţumesc, omule al lui Dumnezeu, că ne-ai folosit atât de mult pe noi, păcătoşii. Îţi mulţumesc că ai povăţuit şi ai folosit în multe chipuri pe aceşti fii ai tăi prin comoara covârşitoarei tale virtuţi şi nepătimiri. Acum am înţeles cu adevărat că Duhul dumnezeiesc, Dătătorul înţelepciunii şi al desăvârşirii, sălăşluieşte înlăuntrul tău. I-ai întrecut cu totul pe cei sporiţi în virtute din neamul nostru, devenind asemenea cu acei Părinţi renumiţi din vechime.
Apoi l-a rugat cu căldură, cu multă evlavie şi smerenie, sau mai degrabă l-a silit decât l-a convins pe Sava, să primească întâietatea propusă. Cu toţii au fost mulţumiţi de această purtare a egumenului, după care s-au împrăştiat plini de uimire.
Aceste fapte mari din viaţa vrednicului bărbat sunt mult mai înalte decât cele de mai înainte, dar mai folositoare şi mai minunate sunt cele ce urmează. Sau, mai bine zis, izbânzile despre care ne este vorba sunt roade ale celor spuse mai înainte şi răsplătiri ale acelor sudori ale nepătimirii.
Acum însă este vremea ca, pe cât ne este cu putinţă, să fie adăugate şi acestea pe masa duhovnicească pentru ospăţul iubitorilor de virtute.
