Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 61. Cei doi Îngeri

Odată, pe când părinţii vatopedini mâncau la trapeza de obşte, ca de obicei, printre ei aflându-se şi marele Sava, s-a pornit o discuţie nepotrivită printre monahi. Din această discuţie s-a stârnit încet-încet o zarvă care îl deranja atât pe fratele care citea cuvântul de folos – aşa cum se obişnuieşte să se facă la mănăstiri –, cât şi pe cei care ascultau. Cu toate acestea, pricinuitorii neorânduielii nu încetau, deşi fraţii trapezari le făceau observaţii, iar responsabilul cu păstrarea liniştii în timpul mesei lovea continuu cu bastonul rostind totodată şi anumite cuvinte sfinte, aşa cum se obişnuieşte. Sfinţii Părinţi socotesc că este de mare însemnătate să se păstreze liniştea în trapeză în timpul mesei. Ea ajută la păstrarea rânduielilor sfinte ale Sfinţilor Părinţi[1]. De aceea ei au rânduit să se citească la trapeză cuvinte duhovniceşti şi fapte ale bărbaţilor iubitori de virtute, iar fraţii prezenţi să-I dăruiască lui Dumnezeu, în timp ce mănâncă, rugăciunea lor tainică rostită din inimă şi să-I mulţumească şi pentru această hrană duhovnicească[2].

Din locul unde se afla, egumenul a observat zgomotul şi tulburarea care se iscaseră. La început s-a mâhnit mult pentru aceasta – ce altceva putea să facă? –, apoi, cu chipul şi cu glasul pline de amărăciune, s-a ridicat în picioare şi a început să vorbească foarte aspru tuturor fraţilor. Le-a adresat mii de învinuiri tulburătorilor, obraznicilor, flecarilor, celor fără evlavie şi fără frică de Dumnezeu care, cu multă nesimţire, mănâncă precum dobitoacele. Apoi a adăugat:

– Potrivit învăţăturilor Sfinţilor Părinţii, trapeza în care nu se citeşte cuvântul lui Dumnezeu, nu se deosebeşte cu nimic de staulul animalelor[3]. Ba mai mult, deşi aveţi impresia că sunteţi, chipurile, oameni raţionali, v-aţi făcut sălbatici şi barbari, iscând o mare neorânduială, tulburare şi zgomot.

După ce a tunat cu aceste cuvinte şi cu altele mai defăimătoare şi necinstitoare, păstorul, plin de mânie, – se vede că era iute din fire – a oprit citirea cuvântului şi a continuat cu mai multă tărie şi iuţime să-i împroaşte pe toţi cu mii de ocări. Nu numai până la terminarea mesei a continuat să-i ocărască, ci şi după masă.

După ce au rostit rugăciunea de mulţumire şi se pregăteau să iasă pe uşa trapezei, egumenul a început iarăşi să-i mustre, punând împreună în chip neamestecat vinul cel curat al dreptei mânii cu cel al ocărârii. Şi a făcut aceasta până ce s-au împrăştiat toţi şi a mers fiecare la chilia sa.

Unii părinţi au primit cu blândeţe mânia părintelui lor, cugetând că aceasta s-a pornit cu dreptate. „Învăţătura (certarea) Domnului îmi deschide mie urechile”[4], spuneau ei. „Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu”[5] şi, unde este frică, acolo este şi păzirea poruncilor[6].

Însă cei mai mulţi, nu numai monahi simpli, ci şi cei înaintaţi în vârstă şi rang, au osândit fapta egumenului ca fiind nepotrivită. Îl judecau, nu puţin, pentru că vorbise, chipurile, dispreţuitor şi necuviincios înaintea tuturor, fără să ţină seamă de nimeni, nici de vrednicia lor şi nici de rangul său. Socoteau că se abătuse foarte de mult de la purtarea cuvenită unui egumen, căci ajunsese să străpungă fără milă inimile tuturor cu cuţitul mâniei.

Ucenicul dumnezeiescului Sava, despre care am vorbit de multe ori în cuvântul meu şi care se afla şi el de faţă, auzind cuvintele atât ale unora, cât şi ale celorlalţi, era nelămurit, cântărind faptul cu tot felul de gânduri potrivnice. Nu ştia care este atitudinea corectă. În cele din urmă şi-a dat seama că nu putea singur să hotărască care dintre cele două părţi are dreptate. De aceea a hotărât să ceară părerea marelui Sava. El avea „duhul sfatului şi al înţelepciunii”[7]. El putea să descopere cele ascunse[8], să dezlege tainele[9], şi să facă judecată dreaptă după Dumnezeu[10], aşa cum a făcut înţeleptul Daniil.

A mers, aşadar, cu multă credinţă către acel ochi străvăzător şi i-a vestit scopul şi dorinţa sufletului său. A căzut la picioarele Sfântului şi l-a rugat cu căldură să-i spună părerea despre toate cele petrecute şi spuse în trapeză.

– Ce părere ai avut atunci, Părinte? Ştiu că este foarte îndrăzneţ cuvântul meu, dar vreau să aflu ce dispoziţie sufletească ai avut faţă de cuvintele egumenului. Doresc foarte mult să aflu aceasta. Ce judecată a pronunţat sufletul tău cel dumnezeiesc şi preaînţelept? Sunt sigur că judecata ta este cu adevărat dumnezeiască şi o voi primi cu tot sufletul meu. Să fii sigur, Părinte, că nu voi iscodi încolo şi-ncoace în zadar ca să aflu adevărul de la cei care nu-l cunosc. De aceea nu mă alunga de la tine fără să-mi spui adevărul.

Atunci Sfântul a fost înduplecat de aceste cuvinte şi i-a spus:

– Iubitul meu, văd că îţi doreşti din tot sufletul să afli cele ascunse. Ştiu că nu vei înceta să cauţi adevărul celor săvârşite, orice s-ar întâmpla. Dacă vrei să mă crezi – şi ştiu că vrei aceasta cu tot dinadinsul deoarece cunosc bine interesul tău pentru acest lucru, precum şi încrederea şi dragostea ta faţă de mine –, atunci îţi voi descoperi tainele lui Dumnezeu ca „în faţa lui Hristos”[11], ca să vorbesc cu cuvintele Apostolului. Nu-ţi voi spune nimic mai mult decât adevărul. Alungă de la tine orice îndoială şi ascultă-mă cu luare aminte. Mai înainte însă vreau să-mi făgăduieşti ceva: să nu spui nimănui nimic din ceea ce-ţi voi descoperi câtă vreme mă voi afla în această viaţă. Aşadar, ascultă-mă:

Îţi aminteşti prea bine că în vremea mesei a început o discuţie şi un zgomot, care nici eu nu ştiu de unde s-a pornit. Atunci s-a ridicat egumenul şi a început să-i împroaşte pe fraţi cu ocări şi necinstiri. Îţi aduci aminte, de asemenea, că egumenul s-a mâniat foarte tare. A oprit obişnuita citire a cuvântului şi aproape toţi au fost cuprinşi de frică şi de nelinişte.

În clipa aceea mi-am ridicat ochii spre egumen şi am văzut o privelişte nemaiîntâlnită, cu adevărat vrednică de mirare şi pricinuitoare de multă veselie: doi Îngeri luminoşi s-au arătat dintr-o dată în locul unde se afla egumenul. Chipurile şi îmbrăcămintea lor erau pline de lumină şi străluceau mai mult decât soarele. De aceea întreaga încăpere a fost îndată umplută de lumina şi de harul pe care le răspândeau Îngerii. Amândoi erau veseli, foarte frumoşi la înfăţişare, împărtăşind tuturor nespusă desfătare şi lumină. Se vedea că erau pregătiţi să-i răsplătească sărbătoreşte pe cei din trapeză. În mâini ţineau daruri ce urmau a fi împărţite.

Unul dintre cei doi Îngeri luminoşi mi se părea că ţine în mâini vase şi coşuri, toate făcute din aur curat şi strălucitor. În aceste preafrumoase vase se aflau tot felul de fructe alese, dulciuri din India, mâncăruri scumpe, unele simple, iar altele cu migală pregătite, toate gustoase şi binemirositoare, presărate cu nenumărate aromate pricinuitoare de desfătare. Pe lângă acestea mai aveau mulţi trandafiri, violete, tot felul de flori binemirositoare, de felurite culori, şi tămâie de tot felul. În câteva cuvinte, tot ce poate fi mai frumos, tot ce poate fi mai plăcut pentru gust şi miros. Acele sticluţe pline cu miruri şi apă de trandafir răspândeau un preadulce şi prea înveselitor miros.

Fiecare Înger era însărcinat să împartă din belşug părinţilor şi fraţilor ce stăteau în trapeză toate aceste bunătăţi. Însă nu toţi se învredniceau la fel de primirea acelor daruri. Unii primeau din belşug şi din toate, iar alţii, adică aceia care nu erau vrednici de acea cinste şi de dumnezeiasca desfătare, nu primeau nimic. Lucrul cel mai minunat şi mai vrednic dintre toate la această dreaptă împărţire a dumnezeiescului Har era faptul că acei slujitori ai bunăvoinţei împărăteşti treceau pe la toate mesele, împărţind daruri din belşug şi cinstind cu iubire de oameni pe toţi cei de faţă.

Aceste daruri, de parcă i-ar fi ştiut de la sine pe cei care sunt vrednici de ele, se revărsau cu îmbelşugare peste aceia, ca razele de soare peste ochii cei puternici şi sănătoşi. Le umpleau chipurile şi sânurile şi îi învăluiau cu acea nespusă desfătare şi mireasmă. Aceştia erau cei care au suferit cu îndelungă răbdare ocările şi dreapta mânie a păstorului, cei care au răbdat netulburaţi, cu smerenie şi fără cârtire mustrarea. Odată cu ei se bucura şi acea fire netrupească ce împărţea bogăţie şi daruri dumnezeieşti. După cuvântul dumnezeiesc, Îngerii se bucură nespus de mult în Cer pentru un păcătos care se pocăieşte şi se întoarce spre bine[12]. Îngerii îi priveau pe fraţi cu o privire blândă şi veselă, le vorbeau în taină, le şopteau ceva la urechi, îşi înclinau cu plăcere capetele spre ei. Ce desfătare era să vezi acea privelişte!

Ar putea spune cineva că Îngerii le şopteau cu bucurie aceeaşi vestire tainică pe care ei înşişi o făcuseră cunoscută cu aceeaşi bucurie păstorilor, despre mântuirea de obşte şi slava oamenilor, adică: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire”[13] sau: „Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune”[14].

Iar dacă cineva vrea să înţeleagă ceva şi mai tainic din toate acestea, adică faptul că aducerea tămâii împreună cu rugăciunile Sfinţilor şi veşmântul alb simbolizează aşteptarea pentru puţină vreme a fraţilor lor, aşa cum ne învaţă Fiul Tunetului prin tainicele descoperiri[15], nu se va depărta deloc de la adevăr după părerea mea.

În continuare Sava, văzătorul acestei vedenii, a adăugat:

– Toţi cei care se făceau părtaşi la acea sfântă strălucire a Îngerilor şi se spălau cu mirurile ce curgeau asupra lor, deveneau mai strălucitori şi mai senini la faţă. Şi în felul acesta, trăgeau cu multă râvnă darurile spre ei şi cu multă bucurie le puneau în sân. Şi astfel se împlineau cele rostite de glasul Stăpânului: „Celui ce are i se va da şi îi va prisosi”[16].

Dar erau şi ceilalţi, cei care s-au împotrivit cu tărie şi cârtire la mustrările părinteşti şi la acea dreaptă certare şi au lepădat de la sufletul lor dojenile. Plini de mânie şi de urgie – vai! – s-au lipsit de bunăvoie de acea dumnezeiască slavă şi strălucire. Pentru aceasta, când era să li se dăruiască acele dumnezeieşti daruri care se împărţeau tuturor, aceştia, cu propriile mâini, le lepădau şi le aruncau mânioşi înapoi Îngerilor. Atunci Îngerii, plini de mâhnire şi de dreaptă mânie pentru toate acestea, nu le mai dădeau nici o importanţă. Şi se împlineau şi aici cele pe care le spune cuvântul dumnezeiesc: „De la cel ce nu are, şi ceea ce i se pare că are se va lua de la el”[17] şi: „Şi nu a voit binecuvântarea şi se va lua de la el”[18].

Şi aşa cum am spus, Îngerii cei luminoşi s-au întors de la aceia. Sau mai bine zis, monahii înşişi şi-au închis de bunăvoie ochii lor[19], astfel încât să nu poată vedea strălucirea adevărului. De aceea erau plini de întuneric şi de amărăciune, de dezgust şi de durere sufletească.

Aşadar, acei Îngeri luminoşi ai lui Dumnezeu alergau prin toată trapeza, aşa cum am spus. Îi umpleau pe părinţi şi întreaga trapeză cu bunătăţile pe care le aveau. Văzând această privelişte, iubitul meu, m-am umplut de o nespusă bucurie. Mi-am întins îndată faţa, mâinile, chiar şi sânul cu nesaţ, ca să mă împărtăşesc şi eu de acele bunătăţi. Ce altceva aş fi putut face? Numai dacă aş fi fost foarte aspru, împietrit şi vrăjmaş mie însumi, aş fi lepădat astfel de daruri. Iar acei împărţitori plini de iubire de oameni mi-au dăruit multe daruri. De aceea mă rugam în sinea mea ca egumenul să nu înceteze a ne ocărî şi a ne înţelepţi, ca nici Îngerii să nu contenească cu împărţirea. Căci cu cât acela se mânia şi ne mustra mai aspru, cu atât mai mari şi mai bogate răsplătiri primeam. Lumina devenea din ce în ce mai puternică. Toate se umpleau de o slavă şi de o strălucire nedescrise.

După aceea ne-am ridicat cu toţii de la masă şi am făcut obişnuita rugăciune de mulţumire. Împreună cu ea am săvârşit şi Panaghia, potrivit tipicului. În continuare am luat fiecare câte o bucăţică din prescura Maicii Domnului, participând astfel la acea sfinţire şi dăruire sfântă[20]. Din nou acei dumnezeieşti slujitori, adică cei doi Îngeri, au fost şi aici de faţă, stând în picioare, cu respect şi cu evlavie, în apropierea mesei păstorului. Stăteau de faţă şi se rugau. Dădeau şi ei cuvenita cinste Maicii Stăpânului de obşte arătându-şi prin purtarea lor comuniunea şi iubirea lor de oameni faţă de părinţi. Totodată împărtăşeau pacea şi arătau împreună-glăsuirea firii îngereşti, care s-a înfăptuit mai presus de fire la întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul. Căci dumnezeiescul Apostol spune că Hristos este Cel Care „a împăcat printr-Însul toate cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri”[21], şi „prin Cruce a omorât vrajba, făcând din cele două una”[22].

După ce s-a terminat şi această slujbă, din al cărei dar ne-am împărtăşit din belşug, am început să ieşim din trapeză. Înainte mergea păstorul, după care urmau cei doi Îngeri purtători de lumină, ţinând încă daruri în mâini, ca şi mai înainte. Se vede că aşteptau iarăşi semnul acelei bune împărţiri. Iar când egumenul a început din nou să-i mustre pe toţi şi să se mânie împotriva lor pentru neorânduiala din trapeză, slujitorii lui Dumnezeu au început iarăşi lucrarea lor. Stăteau de-a dreapta şi de-a stânga părinţilor şi împărţeau bucuroşi darurile lor, precum făcuseră şi mai înainte. Îngerii luminii nu-l lăsau deloc pe egumen, ci îl urmau îndeaproape, iar când s-a aşezat la locul din pridvorul bisericii, de unde este obiceiul să dea binecuvântare şi iertare părinţilor şi fraţilor, au stat şi Îngerii lângă el.

Privind mai bine, am văzut cum unii fraţi ieşeau cu o stare sufletească bună, plini de evlavie şi de smerenie, şi-şi plecau genunchii cerând iertare de la egumen. Către aceştia Îngerii căutau cu o privire blândă şi veselă şi le împărţeau cu bucurie darurile, şoptindu-le nişte cuvinte tainice cu un zâmbet dulce şi smerit. Apoi le puneau în mâini câte o bucată de aur minunat, mult mai preţios decât cel obişnuit, pe care îl scoteau din sân.

Dar erau şi alţii, nemulţumitorii, cârtitorii, cei ce se împotriveau păstorului, care îşi plecau genunchii, dar erau plini de făţărnicie din pricina nemulţumirii lor. La aceştia Îngerii nici măcar nu se uitau şi astfel plecau fără nici un dar. După ce s-au terminat toate acestea, egumenul şi monahii au plecat la chiliile lor. Atunci şi acei Îngeri, slujitorii acelei minuni, s-au făcut nevăzuţi de la ochii mei.

Acestea au fost cele ce s-au săvârşit în acea minunată vedenie. Harul dumnezeiesc l-a cinstit atât de mult pe marele Sava şi atât de curate erau sufletul şi ochii săi, încât legătura trupului nu l-a împiedicat deloc să vadă Îngerii. O astfel de întâlnire şi legătură cu cei fără de trup nu era deloc neobişnuită pentru marele Sava, de vreme ce se făcuse părtaş împreună cu ei acelei vederi a lui Dumnezeu, pe care a avut-o la început şi despre care am vorbit la timpul potrivit.

Prietenul Sfântului, rămânând uimit de toate cele auzite (până atunci nu-l cunoştea pe Sfânt), a devenit ucenicul lui, între cei doi legându-se o trainică prietenie şi apropiere sufletească. Sau, mai bine zis, a devenit fiul şi ucenicul său datorită acelei vedenii minunate. De atunci el a stat lângă Sfânt până la adormirea acestuia întru Domnul, slujindu-l cu râvnă la toate nevoile sale trupeşti. El ne-a descoperit, pe cât a fost cu putinţă, cele mai multe lucruri din viaţa lui Sava, precum am spus.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 194-205.