Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 62. Cu făcătorii de pace

Se cuvine dar să scurtez povestirea vieţii Sfântului. Aşadar, în felul acesta s-au desfăşurat faptele vieţii lui. Dumnezeiescul Sava strălucea ca un luminător împodobit cu cele mai înalte virtuţi. Cu toate acestea, cei mai mulţi sau aproape toţi nu cunoşteau mai nimic din faptele sale. Erau însă şi foarte puţini care vedeau câte-va din ele. Ele rămâneau ascunse deoarece marele Sava le lucra cu o desăvârşită smerenie. Lavra Vatopedului era sprijinită de el şi era povăţuită cum se cuvine spre cele mai de sus. Era un povăţuitor desăvârşit pentru toţi atât prin tăcerea, cât şi prin vorbirea sa. Era o pildă desăvârşită pentru boieri şi supuşi, înţelepţi şi neînvăţaţi, bolnavi şi sănătoşi, tineri şi bătrâni, monahi, atât pentru cei care se nevoiau cu acrivie, cât şi pentru cei ce se nevoiau în simplitatea inimii. Din acest motiv, toţi athoniţii povesteau cu o admiraţie de nedescris faptele virtuţilor sale. Devenise povăţuitorul aproape al tuturor atât prin înfăţişarea sa, cât şi prin cele ce se spuneau despre el.

Dar dintr-odată, pizmătăreţul şi pierzătorul bunătăţilor dumnezeieşti dăruite oamenilor a aruncat o privire vrăjmaşă asupra noastră. Voia să-l scoată pe acest luminător, povăţuitor şi piatră aleasă de mult preţ[1] din temelia acestui Ierusalim duhovnicesc, adică din sfinţitul Athon. Acele evenimente, cum ar fi înfricoşătorul cutremur şi conflictele care tocmai începuseră, nu păreau a se sfârşi curând, ci situaţia se îndrepta continuu spre mai rău, agravată fiind şi de incursiunile barbare.

Se înrăutăţise înfricoşător de mult acea neorânduială şi confuzie lumească. Vai! Toată stăpânirea grecească se netrebnicise trupeşte, ca să nu zic şi sufleteşte, datorită banilor. Aproape toate se îndreptau spre distrugere din pricina înmulţirii fără măsură a păcatului în neamul nostru.

Atunci toţi athoniţii împreună cu mai-marele lor au hotărât şi au pus în lucrare o cugetare înţeleaptă şi totodată îndrăzneaţă, dar foarte potrivită cu vrednicia virtuţii lor. Au ales pe cei mai sporiţi în virtute şi în vrednicie din sfintele mănăstiri şi mai ales monahi din Marea Lavră a Sfântului Atanasie. Mănăstirea aceasta era mai presus decât celelalte în privinţa cuvântului de învăţătură, a virtuţii, a iubirii de aproapele, a bunăstării în toate. Au trimis, aşadar, o solie împreună cu Protosul Sfântului Munte, ca să-i roage pe împăraţi să aleagă mult dorita pace în locul nenorocitei neînţelegeri. De asemenea, urma să ceară să înceteze uciderile din ambele părţi, să le fie milă de sângele rudelor lor şi de pierzarea de obşte a neamului şi să-i sfătuiască ca mânia şi sabia lor să o îndrepte împotriva vrăjmaşilor păgâni. Numai aşa Îl vor avea pe Dumnezeu ajutător, iar rugăciunile făcute pentru ei aveau să fie roditoare. Altfel, toate aveau să se întoarcă împotriva lor[2].

Una dintre aceste înţelepte şi potrivite hotărâri ale Părinţilor a fost şi aceea de a-l propune printre cei dintâi soli şi pe marele Sava. Multe s-au spus despre el. Propunerea a fost aprobată de către toţi, atât de către Protos, cât şi de către ceilalţi părinţi. Însă Sava a judecat că acesta este un nou prilej de tulburare şi de răspândire. Trecuseră mulţi ani de când se lepădase cu desăvârşire de astfel de gânduri, pentru a se dărui nerăspândit numai lui Dumnezeu şi contemplaţiilor Lui. De altfel, el a prevăzut foarte limpede rezultatul misiunii. Aşa că nici măcar nu-i trecea prin gând să primească această propunere. Egumenul Lavrei şi ceilalţi părinţi mergeau adesea la el şi-l rugau cu căldură să primească cererea lor, dar el rămânea neînduplecat.

Atunci Protosul Sfântului Munte, care era totodată şi conducătorul soliei a spus că dacă nu va merge dumnezeiescul Sava, nici el nu va însoţi solia, nici nu-şi va asuma dificila sarcină de a rezolva problemele. Atât de mult stăruia acel sfinţit povăţuitor ca minunatul Sava să facă parte din solie, încât, după multe rugăminţi şi insistenţe, a fost convins. Mai bine zis, a fost silit să accepte împotriva voinţei sale. Se spune că şi dragostea are ceva din silă. Marele Sava s-a lăsat, aşadar, convins şi a acceptat de nevoie să li se alăture, aşa cum am spus, în urma hotărârii de obşte a părinţilor. După aceea, cu multă siguranţă şi îndrăznire, a spus în auzul tuturor cele ce aveau să se întâmple:

– Eu o să vă urmez, Cuvioşi şi iubiţi părinţi, aşa cum îmi porunciţi. Dacă aşa aţi hotărât, nu se cuvine să am alte păreri. Însă vreau să ştiţi cu toţii că vom merge acolo, dar, deşi vom mijloci mult pentru folosul de obşte şi pentru pacea mult dorită, nu vom izbândi absolut nimic. Dimpotrivă, ne vor spune cunoscutele cuvinte pe care altădată unii le-au spus marelui Ieremia: „Nu mai prooroci în numele Domnului, ca să nu mori de mâinile noastre”[3]. Se pare că şi aceştia, la care mergem, şi-au astupat urechile lor[4], potrivit celor spuse, ca să nu audă cuvântul Domnului. Voi călători şi eu, dar mi se pare că spre moarte. Cu siguranţă voi muri, însă mă voi supune părerii Voastre, de vreme ce aşa aţi găsit de cuviinţă şi aţi impus hotărârea Voastră.

Părinţii, plini de uimire, ascultau cuvintele lui şi se mirau de cele auzite. Însă grija pentru solie şi mai ales faptul că izbutiseră să-l convingă pe Sfântul a alungat nedumerirea lor. Credeau că Sfântul le spune toate acestea nu din înainte-vedere, ci numai ca să evite plecarea.

Dar cuvintele rostite atunci au fost o nemincinoasă proorocie despre ceea ce avea să se întâmple. Absolut nimic nu a fost care să nu se fi împlinit întocmai, lucru ce s-a adeverit după aceea. Mijlocirile soliei nu au izbutit nimic din cele propuse. Sava însă, cel care a proorocit acestea, s-a învrednicit să vadă abia după opt ani mult dorita pace[5], atât a împărăţiei, cât şi a Sfintei Biserici, pentru care s-a rugat de multe ori şi despre care a prezis în chip tainic prietenilor săi. Atunci şi-a sfârşit în chip cuvios viaţa sa pământească. Dar nu a sosit încă vremea să vorbim despre aceasta. Să ne continuăm, aşadar, cuvântul.

Trecuseră şase luni de când împărăţia fusese cuprinsă de această tulburare. În 23 a lunii Distru (adică martie) acei sfinţiţi părinţi, având împreună cu ei şi pe marele Sava, au pornit din portul Mănăstirii Marii Lavre o minunată procesiune cu multe rugăciuni şi s-au îndreptat către Bizanţ.

Marea a fost liniştită, iar călătoria foarte plăcută. Vânturi prielnice şi o linişte adâncă i-au însoţit. Au străbătut Marea Egee trecând printre insulele ei, s-au îndreptat repede spre Helespont, au lăsat în urmă Propontida (Marea Marmara) şi după trei zile au ancorat în portul Constantinopolului.

Dar rugăciunile şi nădejdile lor nu aveau să izbutească în toate. Şi aceasta pentru că Dumnezeu nu le dă pe toate tuturor. Sau, mai degrabă, nu aş spune aşa ceva, ci că cele care nu depind de noi Dumnezeu ni le dă în chip desăvârşit şi demn de măreţia Lui. Fără îndoială, ca un Atotputernic Creator, cu Pronia Sa dumnezeiască ţine toate făpturile, ca şi cu nişte frâie ce nu pot fi rupte, povăţuindu-le la nepătimire şi la nestricăciune. Iar aceasta s-a întâmplat astfel, pentru că noi înşine nu am vrut să întoarcem spre folosul nostru cele ce depindeau de noi, ci am ales în chip ticălos cele vătămătoare în locul celor mai bune. Am folosit rău darul libertăţii voinţei şi de aceea am risipit orice dar al lui Dumnezeu. Şi astfel s-au împlinit întocmai cuvintele Sale: „Celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are şi ceea ce i se pare că are se va lua de la el”[6]. De aceea mijlocirile părinţilor au fost cu totul nefolositoare. Desigur, trebuia să se împlinească proorocia lui Sava. Deşi au întreprins tot ce le-a stat în putinţă, n-au izbutit nimic, ca şi cum ar fi tras cu arcul în cer[7] sau ar fi împletit o funie de nisip[8].

Voi lăsa în seama altora povestirea celor ce s-au spus şi s-au săvârşit atunci de către părinţi, precum şi cum s-a desfăşurat această situaţie dureroasă sau, aş numi-o mai degrabă, această neorânduială şi stricăciune lumească. Cursul acestor evenimente însă este diferit şi cu mult mai amănunţit decât am prezentat eu aici. S-ar putea ca mulţi dintre cei ce se îndeletnicesc cu cercetarea şi consemnarea evenimentelor istorice să fie nemulţumiţi, cu toate că neabaterea de la adevăr este, fără îndoială, străduinţa tuturor. Deocamdată voi spune doar ceva care este absolut necesar, după care ne vom întoarce cu povestirea noastră la marele Sava.

În cele din urmă, părinţii din Sfântul Munte au văzut că au fost respinse cuvintele şi rugăminţile lor făcute pentru înţelegerea şi pacea de obşte. Dar ei nu s-au oprit aici, ci au consemnat pe scurt motivele pentru care trebuia restatornicită pacea şi înţelegerea. Apoi au scris şi despre restabilirea situaţiei politice şi bisericeşti ce avea să urmeze, precum şi despre actuala unitate în cuget din cadrul împărăţiei[9]. Cu ochiul străvăzător al sufletului lor au prezis totul cu multă acrivie. Apoi au dat cele scrise împărătesei[10]. Senatul însă, luând cunoştinţă de cele scrise, le-a considerat nişte aiureli şi rătăciri. Atunci părinţii şi-au scuturat praful de pe picioarele lor şi şi-a căutat fiecare de pacea sa, care s-a întors la ei[11], potrivit cu porunca stăpânească. Şi aşa cum au făcut mai înainte, au jelit şi acum cu multe lacrimi naufragiul de obşte al lumii şi catastrofa neamului.

Minunatul Sava s-a îndreptat atunci spre prietenii săi şi le-a adus aminte de proorocia sa. I-a îmbărbătat, ca şi altădată marele Pavel, care a suferit la fel, ba încă şi mai rău[12]. Apoi a adăugat:

– Iubiţi Părinţi, să nu părăsim deloc scopul şi buna noastră intenţie. De altfel, aceasta şi ajută la propria noastră mântuire. Iată, lupta cea mai mare! Răzvrătirea se luptă împotriva păcii, răutatea împotriva virtuţii, călcarea de poruncă împotriva poruncii. Lui Hristos I se împotriveşte Veliar[13], care îi atrage pe mulţi, precum vedem. Este întuneric şi se făţărniceşte că este lumină[14], aşa cum ne spune iarăşi marele Pavel. Noi însă să stăruim. Nu ne sunt necunoscute meşteşugirile lui[15]. Şi-au bătut joc de cuvintele noastre folositoare şi mântuitoare. Nu-i nimic. Totuşi să nu încetăm a-i iubi şi să luptăm împreună cu ei cât vom putea. Să punem înainte rugăciunile şi lacrimile liniştirii noastre, vărsate pentru ei şi pentru folosul de obşte. Este mai bună tăcerea cu dreaptă socoteală înaintea oamenilor, deoarece: „Vreme este să taci şi vreme să grăieşti”, precum şi „vreme este pentru orice lucru”[16], după spusele înţeleptului Solomon.

Să nu încetăm nici o clipă rugăciunile către Stăpânul şi Soarele Dreptăţii. Să stăruim în suspinele negrăite ale inimii noastre[17]. Să nu ostenim a-L urma[18], potrivit cu spusa prorocească, „până ce vom afla locul Domnului”[19], adică pacea cea curată şi netulburată. Acolo se sălăşluieşte Dumnezeu, Pacea cea adevărată[20].

Acestea le-a spus marele Sava prietenilor săi, încurajându-i şi îndemnându-i spre săvârşirea rugăciunilor şi a nevoinţelor duhovniceşti, pentru folosul de obşte. Şi zicând acestea, el însuşi s-a făcut o adevărată pildă. S-a zăvorât într-o chilie[21] şi a început obişnuita sa asceză şi filosofie cerească. Se îngrijea foarte puţin de nevoile trupului, numai atât cât să întreţină legătura firii, şi se întorcea cu totul spre sine însuşi şi spre Dumnezeu. Slobozit de orice grijă deşartă, se îndeletnicea doar cu contemplarea strălucirilor dumnezeieşti. Plângea cu suspine şi vărsa nesecate izvoare de lacrimi pentru lupta şi tulburarea care s-au iscat, pentru uciderea pricinuită de turbarea oamenilor. Se tânguia pentru oamenii care s-au abătut de bună voie din pricina patimilor lor, care şi-au pierdut nobleţea şi care „s-au asemănat dobitoacelor celor fără de minte”[22], după cum zice Proorocul. Sau mai degrabă, s-au făcut mai fără de minte decât dobitoacele şi decât fiarele, de vreme ce nu le este milănici de cei de o fire cu ei. Şi altădată se mai rugase lui Hristos, Stăpânul cel iubitor de oameni, ca să Se milostivească de lume. Acum însă nu s-a oprit deloc din această stăruinţă până ce nu a primit, prin dumnezeiască descoperire, bunele vestiri de pace şi de bună înţelegere în împărăţie. Iar aceasta, dacă-mi aduc bine aminte, a spus-o tainic prietenilor săi, nevoitori de aproape şi de departe, chiar cu un an înainte de a se statornici pacea desăvârşită.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 206-215.