Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 63. Izgonirea vizitatorului
23 May 2013Şase ani întregi a rămas Sfântul Sava în această zăvorâre şi asceză iubitoare de linişte. A petrecut într-o neîncetată întristare a sufletului, aşa cum am spus, rămânând cu desăvârşire zăvorât în acea chilie. Doar uneori mai vorbea cu unii vizitatori. Se făcuse un minunat povăţuitor spre mântuire, un neobosit îndemnător al tuturor spre rugăciune pentru pacea de obşte, un liman liniştit de mângâiere pentru cei care căzuseră în diferite ispite, care suferiseră şi fuseseră greu încercaţi în războiul civil. Ajunsese renumit în tot Constantinopolul, cu toate că tulburările şi uciderile acopereau ca un nor întunecos lumina acestei făclii luminoase. Faima lui se răspândise peste tot. Îl cercetau oameni din Constantinopol, dar şi unii care veneau de la mari distanţe, ba chiar şi din patria sa. În această vreme s-a petrecut un fapt minunat, din care se vădeşte belşugul de Har ce sălăşluia în acest bărbat sfânt.
Nişte tesaloniceni, care ajunseseră în Constantinopol, au trecut şi pe la Sava cel minunat, ca să se desfăteze de sfaturile şi de împreună-vorbirea cu el. Bărbatul i-a primit cu braţele deschise, aşa cum se spune, şi le-a vorbit cu cuvinte dulci care le-au intrat la inimă[1]. Apoi i-a întrebat de războiul civil şi de uciderile care aveau loc atunci în Tesalonic.
Dar este mai bine să ne întoarcem cu câţiva ani în urmă, ca să se facă mai lesne înţeleasă minunea. Aşa cum am spus, în vremea când dumnezeiescul Sava se nevoia în cinstita lavră a Vatopedului din Sfântul Munte, unii tesaloniceni, care au fost mişcaţi de faima lui, s-au grăbit să meargă la el, ca să-l vadă şi să-l asculte. Şi într-adevăr, l-au vizitat şi au dobândit mare folos şi mângâiere. Întorcându-se în patria lor, nu numai că nu s-au mâhnit pentru osteneala călătoriei, ci, dimpotrivă, s-au bucurat că aflaseră mult mai multe decât auziseră şi nădăjduiseră.
Un oarecare tesalonicean slăvit şi cunoscut, auzind aceste cuvinte, a hotărât să viziteze sfinţitul Athon. A pornit cu multă râvnă şi a ajuns la Vatoped cu intenţia de a-l vedea pe marele Sava. Însă omul acesta era cu totul nevrednic să se desfăteze de acest har din pricina vicleniei şi a sălbăticiei pe care le ascundea în sufletul său. Iar aceasta se va vedea din ceea ce vă voi povesti în continuare.
Atunci Sfântul a fost înştiinţat, prin Harul care sălăşluia într-însul, să nu-l primească pe vizitator. În felul acesta lucrarea dumnezeiască nu avea să fie dispreţuită şi luată în râs de către cei lipsiţi de minte şi nici nu avea să fie încredinţată oricui voieşte, mai ales celor preavicleni. „Nu daţi cele sfinte câinilor”, spune Dumnezeiasca Scriptură, „nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor”[2].
Aşadar, Andrei[3] – căci acesta era numele vizitatorului – a ajuns la Vatoped şi s-a învrednicit de obişnuita cinste şi atenţie din partea părinţilor mănăstirii. Apoi a cerut să-l vadă pe marele Sava, căci pentru aceasta venise. Au mers câţiva monahi şi l-au înştiinţat pe Sfânt despre venirea lui Andrei. Dar fiindcă Sava fusese vestit mai înainte de Duhul Sfânt despre petrecerea străinului, chiar din prima clipă s-a lepădat de orice întâlnire cu el. Monahii, necunoscând pricina, credeau că se împotriveşte să-l întâlnească din cauza smereniei şi a liniştirii, precum obişnuia să facă. De aceea au insistat din nou, adresându-i nenumărate rugăminţi să-l primească pe străin. De multe ori au mers la chilia Sfântului, de multe ori au insistat, multe zile au trecut, dar nu au izbutit nimic. Sfântul a rămas neînduplecat.
Văzând toate acestea, Andrei s-a apropiat de egumenul mănăstirii şi l-a rugat cu căldură să mijlocească la Sfânt, spunând că nu va pleca din mănăstire până ce nu-l va vedea pe marele Sava, aşa după cum îi era dorinţa. Spunea că pentru aceasta a făcut cu multă bucurie o călătorie atât de anevoioasă. Cu astfel de cuvinte l-a convins pe egumen. Erau de faţă şi câţiva prieteni de-ai lui Andrei, care de asemenea se străduiau şi ei să-l îndemne pe egumen să împlinească voia oaspetelui.
Atunci egumenul l-a luat pe economul mănăstirii şi pe alţi câţiva, cinstiţi pentru evlavia şi cărunteţele lor, şi au mers la minunatul Sava să-l roage pentru vizitator. L-au rugat mult cu toţii, l-au lăudat în multe feluri pe Andrei, zicând că este un recunoscător prieten al mănăstirii, un mare făcător de bine şi un om care ştie să cinstească virtutea oricui. Apoi au adăugat:
– De aceea a socotit întru nimic osteneala atât de mare a călătoriei numai de dragul virtuţii Voastre. Prin urmare, nu se cuvine Sfinţiei Voastre, care sunteţi o vistierie a virtuţii, să alungaţi un astfel de suflet atât de recunoscător şi deosebit, care să plece cu mâinile goale, cum se spune. Se poate chiar îmbolnăvi din pricina marii mâhniri şi astfel să se primejduiască în loc străin. Şi atunci vom da socoteală de neomenia noastră, făcându-ne pricină pătimirilor lui.
Acestea le spuneau, pentru că luau aminte numai la cele ce se vedeau, cum era şi firesc. De aceea gândeau şi vorbeau omeneşte. Însă Sava, mişcat de dumnezeiescul Duh, precum am spus, a văzut, prin anumite semne, cele viitoare ca şi cum ar fi fost prezente şi de aceea şi-a schimbat glasul, înfăţişarea şi purtarea, devenind dintr-odată neînduplecat. Apoi a răspuns cu o voce aspră:
– Niciodată nu va putea să vadă faţa mea. Iar eu niciodată nu-l voi învrednici de privirea şi de glasul meu, chiar şi Înger din Cer de m-ar îndemna să fac aceasta. Mergi acum, Cinstite Părinte! Mergi împreună cu iubiţii părinţi şi alungaţi-l grabnic din mănăstire pe acest om! Niciodată nu mă voi arăta unui astfel de om, orice s-ar întâmpla.
Cuvintele lui Sava i-au surprins pe egumen şi pe părinţi, care, rămaşi fără glas şi uimiţi, se priveau unii pe alţii. De aceea au încetat să-l mai roage şi au plecat dezamăgiţi.
După ce s-au întors, l-au mângâiat cum au putut pe Andrei, l-au servit cu obişnuita trataţie, potrivit anotimpului, şi l-au îndepărtat cu delicateţe din mănăstire. Andrei se jelea şi se tânguia peste măsură pentru aceasta şi cerea să afle pricina acestei amare izgoniri şi ruşini. I-a fost însă cu neputinţă să afle, deşi a cercetat de multe ori motivul. După câţiva ani însă, la vremea potrivită, Sfântul i-a spus pricina. Cum i-a spus-o, vă va arăta cuvântul meu în continuare.
