Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 66. Afurisirea
26 May 2013Această flacără a relei slăviri s-a aprins de la cei de pe urmă cărbuni stinşi şi a fost aţâţată prin suflarea vicleanului. Peste tot erau răzvrătiri, lupte, dezbinare între cei de un neam, aşa cum am mai spus. Ca un material ce se aprinde uşor, această nenorocită dispută în cuvinte era aruncată în fiecare zi peste toate aceste rele. Deşi cei care erau de partea dreptei credinţe se îndreptau statornic spre bine şi numărul lor se mărea continuu, cei care erau de cealaltă parte se străduiau prin linguşire şi prin puterea de convingere să tiranizeze şi să atragă mădulare sănătoase în chip cu totul necuviincios, prin diferite mijloace necinstite, mai ales prin mită. Printre ei se aflau unii care credeau că sunt mai presus decât ceilalţi prin cuvântul lor şi prin înfăţişarea lor exterioară.
„Eu mă mâhneam, ne povesteşte slăvitul Sava, şi mă miram de acea stăruinţă în certuri, care, puţin câte puţin, mergea spre mai rău[1], ca în cele din urmă să sfârşească în rea slăvire. De la lupta împotriva zidirii s-a ajuns la lupta împotriva Ziditorului. Ce înfricoşătoare sminteală! Cu adevărat, s-a adeverit acel înţelept cuvânt al Duhului, că este cu neputinţă să-L iubească pe Dumnezeu cel care nu l-a iubit mai întâi pe aproapele său[2].
Cuvintele Dumnezeiescului Duh au folosit foarte bine şi fără greşeală limba Părinţilor, astfel încât să ne povăţuiască în învăţătura ortodoxă. «Νu cumva noi am greşit judecând acele cuvinte drepte şi ne-am abătut din calea cea dreaptă?», mă întrebam în sinea mea. «Nu cumva potrivnicii noştri cugetă mai profund taina cea ascunsă şi de aceea sunt atât de greoi şi de neînduplecaţi în schimbarea părerii lor? Sau poate vreun înţelept de-al lor a fost iniţiat în vreo taină dumnezeiască şi din această pricină adunarea lor stăruie cu atâta insistenţă şi hotărâre?». Dar mai bine este să lăsăm aceasta în mâinile lui Dumnezeu şi să primim hotărârea Sa, care ne va lămuri mult mai desluşit taina. Fără îndoială, El ne va da un oarecare semn, căci este bun şi împlineşte cererile tuturor spre folosul nostru”.
Cuvintele acestea nu au fost nişte simple vorbe izvorâte din îndoială faţă de cuvântul drept, ci au fost cuvintele unei cugetări evlavioase, care caută înţelepciune şi pricepere pentru cei fără sprijin. Un astfel de obicei avea Sfântul. Chiar şi ceea ce cunoştea foarte bine, încredinţa în cea mai mare măsură nu numai judecăţii dumnezeieşti, ci şi celei omeneşti, datorită marii lui smerenii.
„Într-o noapte, ne spunea Sfântul, m-am apucat să mă rog cu osârdie şi cu multă osteneală pentru aceasta. Trecuse ceva vreme de când mă rugam şi începuse să se lumineze de ziuă. Fără să-mi dau seama cum, mi s-a părut că am adormit. Dar nu era somn, ci o amorţire a simţurilor trupeşti care ţinea mintea undeva între veghe şi somn.
Se făcea că mă aflam într-o biserică măreaţă şi minunată. Şi iată că o ceată luminoasă de arhierei, îmbrăcaţi în veşminte, iese din acel dumnezeiesc Jertfelnic cu multă măreţie şi strălucire. De îndată ce au ieşit prin acele sfinţite Uşi, nu şi-au continuat mersul înainte, ci s-au împărţit în două cete. Jumătate dintre ei s-a înşirat în partea dreaptă, începând de la coloana Sfintelor Uşi, stând în picioare cu multă măreţie în faţa sfintelor icoane. Se aranjaseră frumos unul lângă altul, de parcă formau un lanţ de aur. Cealaltă jumătate s-a înşirat în acelaşi fel în partea stângă a Sfintelor Uşi.
O atmosferă de taină stăpânea peste tot. Toţi erau gânditori şi adânciţi în sine. Peste tot stăpânea tăcerea, ca şi cum s-ar fi săvârşit nişte taine mari. De faţă era şi o mulţime mare de popor. Cu toţii priveam la arhierei cu frică şi cu respect.
Atunci am văzut ieşind din sfântul Jertfelnic pe cineva care semăna cu un diacon. Avea înfăţişarea şi îmbrăcămintea luminate şi strălucitoare şi din toate se vedea că este un Înger care urma să descopere nişte porunci minunate. În mâini ţinea o carte şi era pregătit să citească conţinutul ei. S-a închinat înaintea celor care stăteau înşiraţi la dreapta şi la stânga sa, s-a îndreptat cu un mers măreţ drept înainte spre amvon[3] şi s-a urcat în el. A aşteptat în tăcere preţ de câteva clipe ca să atragă asupra sa toată mintea şi privirea, cum era şi firesc. În felul acesta a căutat să-i facă pe ascultători să fie mai atenţi şi mai treji. Peste tot stăpânea o adâncă tăcere. Atunci acela a deschis cartea pe care o ţinea în mâini”.
Acum însă vă rog ca şi voi să luaţi aminte. Voi folosi acum aceleaşi cuvinte ale marelui Sava, neschimbate, aşa cum le-am auzit din gura sa. Aşadar, Sfântul a continuat:
„Atunci acel minunat Înger a deschis cartea – ce privelişte şi auzire înfricoşătoare! – şi a rostit cu glas mare:
– Achindin, care a hulit împotriva Bisericii lui Dumnezeu, al doilea Iuda, trădătorul dreptei cinstiri de Dumnezeu, al doilea Arie, care a sfâşiat ca acela Biserica lui Hristos, apostatul, învederatul vrăjmaş şi luptător împotriva adevărului, să fie anatema!
La auzul acestor cuvinte, acea ceată strălucită de arhierei a rupt tăcerea şi împreună cu toată mulţimea a strigat cu tărie: Anatema! Acest strigăt puternic, ce repeta de multe ori cuvântul anatema, se întărea din ce în ce mai mult. Atunci şi eu, ca şi cum aş fi fost îndemnat de o putere nevăzută, am strigat aceleaşi cuvinte împreună cu ceilalţi.
În acea clipă mi-am venit în sine. Se stinsese de la ochii mei acea minunată vedenie, însă gura mea mai rostea încă acel cuvânt al hotărârii vestite de Înger: Anatema!”
Acestea i s-au descoperit marelui văzător de Dumnezeu, mistagog şi tăinuitor al acestor taine mari. Care cunoscător al celor dumnezeieşti se va îndoi că această hotărâre a venit din Cer? Cine va pune la îndoială faptul că acea Carte este a celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în Ceruri[4]? În ea se scriu numele celor care urmează tradiţia apostolică, aşa cum spune hotărârea dumnezeiască: „Bucuraţi-vă, căci numele voastre sunt scrise în Ceruri”[5]. Şi dimpotrivă, din ea sunt şterşi luptătorii împotriva Ortodoxiei şi sunt afurisiţi cu glas puternic şi înfricoşător de către toată Biserica cerească.
Undeva se spune: „Mulţi Îmi vor spune în ziua aceea: am mâncat înaintea Ta şi am băut şi în pieţele noastre ai învăţat”[6], adică ai fost părtaş la învăţăturile noastre, la tainele noastre şi, pe lângă acestea, ne-ai învăţat simplitatea vieţii în Dumnezeu, iar noi, la rândul nostru, i-am învăţat pe oameni cuvântul Tău. Dar El răspunde: „Vă spun: nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la Mine lucrătorii nedreptăţii[7]; că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”[8].
