Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 67. Ioan Cantacuzino

Aceasta a fost hotărârea rostită împotriva hulitorilor Dumnezeirii, pe Care ei au dezbrăcat-o de orice energie, Har şi strălucire, şi, prin urmare, au împărţit firea, puterea şi Dumnezeirea cea una în dumnezeiri create şi necreate. Dar destul despre aceasta.

Marele Sava tâlcuia multora cu însăşi gura sa, arătând care era înşelarea şi care adevărul, pentru a întări şi a slăvi Biserica cea Sfântă a lui Hristos. Mai mult decât pe toţi însă îl sfătuia pe desăvârşitul apărător al Bisericii, adică pe înţeleptul şi viteazul împărat[1].

Acest împărat, încă înainte de a ţine sceptrul împărăţiei Bizanţului, atunci când stăpânea împreună cu Andronic[2] şi deţinea cea mai mare parte sau, mai bine zis, toată puterea, precum toţi ştiu, a sprijinit cu tărie Ortodoxia. S-a aşezat împreună cu împăratul, aşa cum se cuvenea, de partea adevărului. Plini de înţelepciune, vestiţi izgonitori ai minciunii relei-credinţe, au dobândit multă slavă de la toţi[3].

De îndată ce împăratul[4] şi-a sfârşit viaţa pământească, noul împărat l-a mustrat de nenumărate ori cu multă blândeţe pe al doilea apostat, despre care am spus mai sus, înaintea sfinţiţilor sinodali şi a tuturor celor adunaţi acolo. Era şi aceasta o dovadă a alesului său caracter şi a înţelepciunii sale. Biruinţa lui a fost atât de strălucită, încât celor prezenţi acolo li s-a părut că i-a tăiat ereticului limba de tot. Totuşi nimeni nu l-a văzut pe împărat pornindu-se cu mânie, nici cu cuvântul, nici cu privirea. Ştim cu toţii că dispoziţia sufletească a celui ce ţine o cuvântare este o urmare firească a ceea ce rosteşte. Dar împăratul era cu desăvârşire paşnic şi liniştit. Lăsa impresia chiar că îl susţine pe potrivnic. Atunci când acela adeseori se încurca, se zăpăcea şi pierdea şirul cuvintelor, împăratul îi venea în ajutor, dându-i sugestiile necesare. Îi întindea mână de ajutor amintindu-i ceea ce spusese mai înainte. Nu voia să se creadă că l-a biruit pe potrivnic la întâmplare sau prin fireasca sa dibăcie retorică. Cu cât potrivnicul său înainta în demonstraţie şi părea că biruieşte, cu atât mai mult de fapt îl biruia împăratul. Şi în cele din urmă vorbitorul a fost înfrânt prin propriile-i cuvinte.

O astfel de nobleţe îl caracteriza pe înţeleptul şi blândul împărat în dialogurile sale purtate pentru apărarea dreptei cinstiri de Dumnezeu. De fapt, mai bine ar fi să recunosc că îmi este cu neputinţă să arăt realitatea aşa cum este ea, pentru că m-aş asemăna celui ce voieşte să măsoare cu un păhărel un râu întreg. Cel ce vrea să cerce acestea să meargă el însuşi să o facă. Împăratul era gata să discute cu oricine voia să înveţe dogmele Credinţei. Sunt sigur că nu se va mânia împotriva mea pentru că am exagerat uneori, pe cât mă va învinui că nu am putut descrie aşa cum se cuvine realitatea. Îi voi da şi eu dreptate întru toate, mărturisind cu recunoştinţă înfrângerea mea. Sunt deja obişnuit cu aceasta, căci nu este prima dată când sunt biruit.

Atunci când a primit stăpânirea împărătească[5] şi a adus pace în popor şi l-a împăcat cu sine şi cu Dumnezeu, potrivit vechilor făgăduinţe, a pus imperiului o desăvârşită temelie. Aceasta ar putea fi numită „recunoştinţă”, pentru neaşteptata mântuire şi izbăvire de moartea cea de multe feluri. Iar temelia a fost aceasta: propovăduirea Ortodoxiei şi mărturisirea ei cu îndrăzneală în biserici. Totodată a aflat că împărăteasa[6] este de partea lui, că luptă alături de el împotriva ereticilor şi că îi apără pe ortodocşi pe cât îi stă în putinţă. Fiind plină de râvnă şi ea asemenea soţului ei adormit, se grăbea să-i urmeze împăratului. Astfel, l-a alungat de pe tronul patriarhal pe nelegiuitul apărător al potrivnicilor Ortodoxiei[7]. Cu puţin timp înainte de a intra împăratul în Bizanţ, a întrunit un sinod cu arhiereii ortodocşi de atunci. A intrat cu multă râvnă în ceata luptătorilor pentru Ortodoxie, adică în cea a înţelepţilor şi a nazireilor noştri, râvnitori până la sânge atunci când nevoia o cere[8]. Această femeie vrednică de împărăţie a cugetat şi a lucrat înţelepţeşte şi întru această privinţă.

Aşa cum am arătat mai sus, în astfel de împrejurări a venit înţeleptul împărat la cârma împărăţiei. Evenimentele deja începuseră să se desfăşoare potrivit Proniei dumnezeieşti. Peste tot au fost puse temelii puternice. În felul acesta nu putea fi învinuit de unii că aduce schimbări, îndepărtându-i pe unii şi răsplătind, chipurile, altora pentru faptele de mai înainte.

Cu multă râvnă îşi pune în lucrare cugetarea şi iscusinţa sa. Rezideşte cu deosebită pricepere şi înţelepciune ruinele Bisericii, Mireasa lui Hristos. În fiecare zi participă cu râvnă la sfinţitele sinaxe întrunite spre folosul Bisericii. El însuşi era un retor iscusit, cel dintâi şi singurul luptător pentru Credinţă, conducătorul bătăliei ce se purta în multe chipuri împotriva relei slăviri, împotriva iubitorilor de ceartă şi a celor ce cu invidie cugetau împotriva cuvântului adevărului. Pe unii ca aceştia ar putea să-i învinuiască cineva că ar fi nişte iubitori de ceartă, iar nu să-i osândească ca pe nişte vrăjmaşi vădiţi şi apostaţi de la Ortodoxie.

Dascăl al minunatului împărat a fost marele Sava, care l-a pregătit cu rugăciunile şi sfătuirile sale şi l-a întărit în cuvântul adevărului prin descoperirile despre care am spus mai înainte. Împăratul, unit cu el în acelaşi cuget, îi stătea mereu în preajmă, nedezlipit fiind de sfinţitul său suflet şi de cuvintele gurii sale[9].

Vom amâna pentru moment cuvântul despre împărat, căci despre el există o întreagă istorie, care nu poate fi cuprinsă în această carte. Voi mai povesti însă numai un singur eveniment care s-a petrecut înainte de sfârşitul marelui bărbat, după care voi încheia şi eu cuvântul.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 230-234.