Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 70. Contemplaţie şi făptuire
30 May 2013Oricât ne-am strădui să povestim toate faptele vieţii Sfântului Sava nu vom reuşi în întregime, aşa cum am spus. Povestirea a ajuns oarecum monotonă şi uneori îi plictiseşte pe cititori, cu toate că relatarea izbânzilor Sfântului nu ar trebui să pricinuiască deloc plictiseală celor ce cugetă corect. De aceea, şi eu voi lăsa amănuntele şi voi sfârşi cuvântul după cum urmează:
Multe feluri de virtute au izbutit să săvârşească sau săvârşesc mulţi bărbaţi, desigur, vorbesc de acele virtuţi pe care omul are putinţa de a le săvârşi cu ajutorul lui Dumnezeu. Unii au săvârşit un fel de virtuţi, alţii alt fel, potrivit cu preferinţa, cu caracterul şi cu educaţia fiecăruia, cu mediul, chiar şi cu modul în care le săvârşeşte şi cu firea, căci şi acestea se iau în considerare. Dintre toţi însă, nimeni niciodată nu a ajuns la capătul tuturor virtuţilor, fără numai câţiva bărbaţi virtuoşi din vechime, care au atras admiraţia tuturor datorită armoniei şi desăvârşirii în toate, rămânând pentru cei care cugetă la astfel de lucruri nişte prototipuri mai presus de fire.
Cel care este lăudat acum i-a întrecut pe toţi contemporanii săi şi încă într-o astfel de măsură, încât nu-l putem compara cu nimeni altul. Semăna cu pasărea care zboară în înălţime şi se întrecea cu bărbaţii cei renumiţi din vechime. Apoi a zburat mai presus de fire din ceata împreună-nevoitorilor săi şi cu nemăsurata sa bogăţie sufletească s-a alăturat acelor bărbaţi, puţini la număr, care pot fi asemănaţi numai cu Îngerii. Totuşi nu este atât de micşorat „faţă de Îngeri”[1], aşa cum spune dumnezeiescul David, din pricina grosimii trupului, pe cât este de slăvit, tocmai din această pricină. Este neîndoielnic faptul că a devenit părtaş mai presus de fire şi fără nici o lipsă la acea imaterialitate şi curăţie îngerească, deşi purta încă povara trupului.
Cugetătorii de cele cereşti, care filosofează despre sporirea duhovnicească spun că virtuţile practice se împart în două părţi: în virtuţi trupeşti, care constituie partea elementară, de început, a vieţii duhovniceşti. De aceea şi sunt numite mai degrabă organe ale virtuţilor, iar nu virtuţi propriu-zise. Şi apoi în virtuţi sufleteşti, care sunt numite mai ales virtuţi şi lucrări, de vreme ce se armonizează bine cu sufletul şi-l conduc la o nouă stare. Acestea sunt desăvârşita smerită cugetare şi marea taină a dragostei, pe care cei ce se îndeletnicesc cu ele o numesc şi nepătimire.
La fel şi virtuţile contemplative se împart în două părţi: în contemplarea celor ce sunt, pe care unor filosofi antici li s-a părut că au exersat-o, însă nu precum au făcut-o ai noştri. Apoi în dumnezeiasca contemplare, care este numită de Părinţi şi contemplarea directă sau, mai degrabă, odihnă de orice contemplare, unirea şi marginea doririlor.
Acestea fiind zise, să comparăm, pe cât ne este cu putinţă, şi să cercetăm izbânzile marelui Sava. Astfel, comparaţia nu se va face cu nevoitorii virtuţii, ci cu însăşi virtutea.
Izbânzile virtuţii trupeşti şi ale ascezei acestui gigant covârşesc atât de mult porunca şi firea lucrurilor, aşa după cum am arătat deja, încât mă tem ca nu cumva vreun iubitor de ceartă să mă învinuiască de exagerare. Se poate să cadă şi în gânduri de necredinţă din pricina înălţimii faptelor lui, auzind de petrecerea sa cu trupul gol, aproape fără hrană şi mai presus de fire, de desăvârşita sa tăcere vreme de atâţia ani, de stăruinţa sa în aceste nevoinţe, care nu erau cu nimic mai prejos de cele muceniceşti, şi toate acestea nu timp de un an sau doi, ci pentru o lungime covârşitoare de vreme. Dar lucrul cel mai minunat şi greu de întâlnit este acesta: faptul că stăruinţa sa în răbdare întrecea primejdiile ce ajungeau până la culme.
Dar ce vom putea spune despre izbânzile sale în contemplaţie? A depăşit orice înălţime de cunoaştere, a trecut peste contemplarea celor ce sunt, precum marele Moise, şi în cele din urmă s-a învrednicit să se desfăteze de mult mai multă luminare, de vreme ce a ajuns să vadă nu numai umbrele şi formele Legii[2], ci şi, mai presus de fire, împreună cu Petru, Pavel şi Fiii Tunetului, pe Însuşi Adevărul lucrurilor. Şi încă ceva mai înfricoşător: extazul de patruzeci de zile, despre care ne-au povestit unii, şi ucenicia la Îngeri, dascălii descoperirilor dumnezeieşti.
Cât priveşte rânduiala de mijloc şi sufletească a virtuţilor, care se numeşte mai ales virtute şi lucrare, aşa cum am spus, şi aici izbânzile sunt nenumărate. Deja am vorbit despre măsura în care le practica Sfântul. Este cu neputinţă să se învrednicească cineva să vadă acele taine şi să se desfăteze de Harul cel mai presus de fire, dacă mai înainte nu se va fi împodobit cu aceste virtuţi sufleteşti, dacă nu-şi va fi înfrumuseţat templul Duhului[3], aşa cum a făcut, cu siguranţă, Sava. Nimeni dintre noi nu va pune vreodată mir într-un vas stricat şi murdar.
