Comoara ascunsă

A fost odată un ţăran care era foarte muncitor. Via lui, cu viţe bine legate, frumos prinse pe araci, rărită, era o încântare pentru privire. Vara umplea via cu ciorchini plini de boabe dulci şi zemoase şi când venea vremea culesului, coşurile se umpleau ochi cu aceste roade binecuvântate.

Ţăranul ar fi fost foarte fericit, dacă nu ar fi avut un necaz care-l chinuia mereu: avea doi copii, doi voinici, doi flăcăi frumoşi şi zdraveni. Din nenorocire. însă, flăcăii lui nu erau muncitori aşa cum era tatăl lor. Erau învăţaţi cu traiul uşor, cu trândăvia şi distracţiile. Tatăl lor era neliniştit şi amărât: ce se va întâmpla cu fiii lui când el nu le va mai putea asigura toate bunătăţile pe care acum le aveau prin grija şi truda lui? Cum să-i convingă să ia în mână sapa, cazmaua şi lopata, să muncească, să asude, să cultive şi să îngrijească minunata lor vie. Nu reuşea să-i convingă nici cu binele, nici cu răul. Petrecerile şi trândăveala erau viaţa lor şi timpul trecea..

Odată ţăranul s-a îmbolnăvit şi şi-a dat seama că se apropie sfârşitul. Copiii lui intrau şi ieşeau plini de amărăciune din odaia unde tatăl lor îşi aştepta moartea. La un moment dat, acela îi chemă la căpătâiul său şi aproape şoptit din pricina slăbiciunii le spuse: „Undeva în via noastră se află o comoară nemaipomenită. Am îngropat-o pentru voi..”.

Unde, tată? În ce loc? Sus, lângă drum sau jos înspre râu? În dreaptă, acolo unde sunt hambarele sau în mijloc, unde e loc şes?

Băieţii puneau întrebări peste întrebări, plini de nerăbdare şi îngrijorare, dar tatăl lor nu mai era în stare să le explice. Vocea i se stingea şi puterile îl părăseau încet-încet şi după puţin închise ochii pentru totdeauna.

Copiii şi-au îngropat tatăl cu multă cinste. N-au trecut bine primele zile de doliu că şi-au amintit ultimele sale cuvinte.

„Frate, tu ia sapa, eu iau cazmaua şi haide să căutăm comoara în vie. Începem de sus şi palmă cu palmă scotocim tot locul. Nu se poate să nu găsim undeva, la un moment, dat comoara”, zise fratele cel mare şi o luă primul spre vie. Fratele cel mic îl urmă fără ezitare.

Prima zi de săpat li s-a părut foarte grea. Mâinile lor nemuncite s-au umplut de răni şi băşici. Spatele îi durea tare. Şi când soarele a început să urce pe cer şi s-a făcut cald sudoarea curgea şiroaie. Cu toate astea, seara, când s-au întors acasă frânţi de oboseală, erau bucuroşi. Munca îi făcuse să uite durerea pentru pierderea tatălui lor. Şi le dăduse un scop în viaţă.

A doua zi se sculară devreme şi plecară din nou să sape. De data aceasta săpară mai mult şi mai adânc, dar comoara nu era nicăieri. Urmară şi alte zile cu multă muncă. Dar acum nu mai săpau doar pentru comoară, ci şi pentru că începuse să le placă. Via, proaspăt săpată, se înviorase mult. Începuseră să dea frunzele verzi şi sănătoase iar mai târziu ciorchini mari de struguri.

Terminaseră cu săpatul şi nu găsiseră nicăieri comoara pe care le-o făgăduise tatăl lor, dar via lor era cea mai bună din tot satul şi la strânsul recoltei, la cules, le dădu tone de struguri, pe care, vânzându-i, luară o adevărată comoară.

Numărând banii şi chibzuind la munca pe care o depuseseră, flăcăii îşi aduseră aminte de tatăl lor pe când se afla pe patul morţii:

„Nu ne-a păcălit tata!”, zise fratele cel mare. Cu adevărat ne-a lăsat o comoară. Munca, munca obositoare dar cinstită este o adevărată comoară pentru oameni. Şi şi-au trăit viaţa muncind din greu şi bucurându-se de rodul trudei lor.

Adaptare: Stavroúla Koumenídou