Cuviosul Athanasie din Páros – 24 iunie

Cuviosul Athanasie Pários s-a născut în satul Kóstos din insula Páros în anul 1721, din părinți înstăriți. Tatăl său, Apóstolos Túlios, era de fel din Sífno și avea încă trei copii. În insulă, a învățat carte de la călugării din mănăstirile locului. Numele de Pários l-a luat de la denumirea insulei.

În 1745, Athanasie a plecat la studii la vestita Școala Evanghelică din Smyrna, unde a rămas șase ani. Acolo predau profesori tradiționali cunoscuți: Ierótheos Dendrinós din Itáchi și Hrísanthos Karavías, care l-au influențat mult în aprecierea sănătoasă a frumuseţii ortodoxiei tradiționale.

În 1751 a ajuns în Sfântul Munte Athos, la vestita școală Athoniada, recent înființată în apropierea mănăstirii Vatopedi de către arhimandritul Meletie Vatopedinul, avându-l profesor pe Evghenie Vulgaris și împreună învăţăcel pe Sfântul Cosma Etolianul.

Şederea vreme de șase ani la Athoniada a fost roditoare și avea să-l ajute mult în viitorul său. În 1758, pentru 2 ani, devine responsabil de conducerea Școlii Muzeului Elen din Tesalonic. Epidemia de ciumă l-a silit să plece în insula Corfu și să studieze din nou lângă Nichifóros Theotókis. De acolo este invitat de colegul său, Panaghiótis Palamás, în Mesolónghi, ca predicator. Se întoarce în Tesalonic în 1767 și conduce Muzeul Elen până în 1770, când izbucneşte o revoltă.

Se retrage, aşadar, în îndrăgita liniște atonită, rămânând puțină vreme la mănăstirea Ivíron, iar apoi preluând conducerea Școlii Athoniada (1771 – 1776). În această vreme este hirotonit preot de către Episcopul Corintului, Macárie Nottará, cu care va colabora în chestiunea păstrării și reinstaurarării instituțiilor sacre ale Tradiției Ortodoxe, fiind considerat de Macarie drept ”un apologet încercat și combativ conducător al colivazilor”, „susținător fervent al adevărului și al dreptății, şi unul care încearcă să reconcilieze conflictele dintre grupările opozante, să reducă  diferențele și să unească pe cei dezbinați”. Din păcate, atitudinea lui Atanasie a fost înțeleasă greșit și au fost făcute referințe calomnioase la adresa lui de către frați mincinoși fiind condamnat, în 1776, de către Patriarhia Ecumenică, pentru anumite învățături. Astfel, a fost îndepărtat cu tristețe din îndrăgitul său Munte Athos.

În Tesalonic preia din nou conducerea Muzeului Grecesc. În 1781 este reabilitat de către Patriarhia Ecumenică și este lăudat ca fiind ”un bărbat care nu neglijează înțelepciunea și cunoscător al învățăturii antice și a celei creștineşti, iniţiat întru cele dumnezeiești și cu educația împodobit precum ca şi cu o podoabă”.

Este chemat la Marea Școală a Neamului, la Constantinopol, și i se propune să fie hirotonit întru episcop. La aceasta, sincer și smerit, a răspuns: ”Cinstesc arhieria și mă închin ei, dar nu sunt vrednic. Dacă aș fi înțeles că am de adus mai mult rod în orașul Constantinopol, aș fi venit fără să fiu invitat. Lăsați-mă, vă rog, să slujesc, atât cât mi-e cu putință, frații și neamul meu”.

În 1787 pleacă în insula Chíos, unde va rămâne până la sfârșitul vieții, profesând, scriind, predicând, rugându-se şi slujind.

Cuviosul Atanasie din Paros, în cele două perioade de câte șase ani a șederii sale în Athoniada – prima dată ca elev eminent și a doua oară ca un director remarcabil – a studiat cu sârguință și sa pregătit pentru o mare lucrare. Unul dintre biografii lui scria: ”avid și neobosit în studiile sale, abordează deosebit de intens aceste studii de cercetare a istoriei Greciei și a educaţiei clasice, cercetează bibliotecile Şcolii și cele ale mănăstirilor din Muntele Athos, dobândind o inimă şi o cugetare plină de sfinte luminări, de adevărat «lucrător al Evangheliei»”. S-a dedicat intens și sistematic predicării cuvântului dumnezeiesc, pentru ”fi de folos”, aşa după cum spunea adesea, ”Neamului”. Părea să fie creat pentru a fi misonar și apostol al națiunii.

După cum am mai spus, Cuviosul Athanasie a fost un membru activ, energic, îndrăzneț și neînfricat al mişcării Colivazilor, alături de Macarie [Nottara] și Nicodim [Aghioritul]. ”Porecla aceasta a dobândit de atunci un caracter sfânt, un titlu de cinste, pentru acești mari renovatori. Colivad (κολλυβάς) a devenit echivalent cu renovator, deoarece Colivazii cereau schimbări; însă dimpotrivă, nu doreau reforme inovatoare, ci căutau să readucă, atât în monahism cât și în popor, spiritul autentic al vieţii întru Hristos a creştinismului primar. Printre altele, recomandau Împărtăşirea frecventă cu Sfintele Taine, în conformitate cu tradiția acestei Taine lăsate de Domnul și cu practica Bisericii vechi. La aceasta însă, o mare parte a părinților aghioriți au reacționat vehement. Biserica, prin decizii repetate a reglementat această chestiune după tradiția primară. În special Patriarhul Grigorie al V-lea, prin două enciclice (1807 și 1819), a dat dreptate în totalitate punctului de vedere al Colivazilor.

Cuviosului Athanasie și colivazilor de o opinie cu el „le era cu neputinţă să caute, simplist, doar un atașament strict faţă de tipic. În spatele susţinerii Sâmbetei ca zi de făcut parastase și a promovării Împărtășirii continue cu Sfintele Taine se ascundea o chestiune din cea mai serioasă a Ortodoxiei: Tradiția”. Întotdeauna fidel tradițiilor Bisericii Ortodoxe, s-a luptat mult împotriva influențelor romano-catolice și iluminismului francez. În lupta lui, avea ca exemplu doi mari Sfinți, Aghioritul Grigorie Palama și Marcu Evghenicul din Efes. Celui dintâi îi scrie biografia, parafrazând cartea scrisă de Sfântul Filotei Kokkinos, iar celui de-al doilea îi dedică o carte intitulată ”Antípapas”.

Șederea Cuviosului Athanasie în Chios, din 1788 până în 1811,ca director al Școlii de acolo, a adus o mare reputație insulei şi Şcolii, aici absolvind elevi prestigioși. Activitatea lui Athanasie a constat în principal în promovarea textelor sacre ale tradiției ortodoxe împotriva curentului puternic al Iluminismului.

Sursele de inspirație ale activităţii sale de dascăl sunt scrierile Sfinților Părinți și nu noile idei ale Occidentului, străine de tradiția bogată a culturii autohtone. Mai mulți oameni de știință din acea vreme au recționat la atitudinea, morala și la modul de persistență a lui Atanasie în tradițiile strămoșești – precum Veniamin Lésvios, Adamándios Koraís și Constantin Koumas, care îl acuzau de conservatorism, înapoiere, încăpățânare și îndărătnicie. Cu toate acestea, fiind răbdător, serios, înțelept și stăpân pe educaţia elinească, Athanasie a fost ca o piatră neclintită a credinței, ”o personalitate dominantă a științei, care a luptat împotriva înstrăinării spațiului ortodox din Răsărit către Occident, fiind întruparea unei atitudini spirituale atașate fidel tradiției părinților, experienței tradiției bisericești, slujirii ecleziastice, frumuseții și înțelepciunii”.

Cuviosul Athanasie, în afară de valoroasa sa activitate didactică şi predicatorială, a lăsat, la fel ca și alți Colivazi, o bogată lucrare scrisă, cuprinsă în cărți remarcabile de apologetică, dogmatică și drept canonic, liturgică, pedagogie, aghiologie, imnologie, omiletică, precum şi o bogată corespondenţă.

Ucenicul și biograful său, Sfântul Nichiforos din Chios (1760-1821), scrie despre lucrarea bogată a respectatului și îndrăgitului său învățător: „într-un timp scurt a adus la lumină atât de multe cărți valoroase de apologetică, de retorică şi polemică, de metafizică și teologie”. Alt biograf al lui Athanasie, intelectualul Andréas Zanís Mámukas din Chos, menţionează într-o carte că, în 1811, fiind înaintat în vârstă și obosit, și-a dat demisia din funcția de director al Școlii și s-a retras la Schitul Sfântul Gheorghe din Refstá, având în obște pe Cuviosul Nichifor din Kardámyla și pe Iosif din Furná.

Până la sfârșitul vieții lui continuând să scrie, să studieze, să se roage și predice, și-a încheiat fericita viață, după cum scrie Mamoukás: ”primind semn prevestitor, a suferit un accident vascular cerebral și şi-a întrerupt munca sa. După două săptămâni a reînceput să lucreze puțin, continuând să scrie, dar a avut un nou accident vascular mai puternic decât primul, apucând să spună doar aceste cuvinte: Pregătiți cele necesare!”. Nu mai putea vorbi, dar făcând semne cu ochii și mici mișcări din mâini, putea fi înțeles de ceilalți că dorește să se împărtășească cu Sângele și Trupul Mântuitorului. Luând aceste provizii pentru drumul spre Cer, conștient și cu mintea întreagă, a mai trăit o zi și o noapte, adormind liniștit întru Domnul pe data de 24 iunie 1813. A fost înmormântat la intrarea în Biserica Mănăstirii”.

Aceasta i-a fost averea lui: „lucrarea evlaviei, nu cu cuvântul, ci cu fapta; grija faţă de ceilalți, mai mult decât faţă de sine; a murit foarte sărac, deşi avusese posibilitatea de a fi bogat. Considera că era păcat de moarte dacă în prima zi a anului îl prindea răsăritul cu un ban asupra sa. Murind, a lăsat ca moștenire un rând de haine, o lampă și o călimară de cerneală”. A fost înmormântat la intrarea în biserica Sfântul Gheorghe Restón, unde mai târziu avea să fie îngropat şi Cuviosul Nichifor. Osemintele Cuviosului Atanasie au fost mutate în osuarul Bisericii, însă au fost arse la incendiul din 1822.

Cercetători greci și străini i-au apreciat activitatea scriitoricească a Cuviosului Athanasie, existând o bibliografie bogată pe această temă, fiind considerat bărbat puternic, înțelept și virtuos. Reacţia sa faţă de iluminismul apusean, care voia să modifice brutal ethosul ortodox al locuitorilor Greciei, a fost îndreptăţită. În urma acțiunilor binecuvântaților părinți Filothei Zervákos și Nikólaos Arkás, pe lângă Mitropolitul Ambrozie de Páros şi Náxos și pe lângă Sfântul Sinod al Bisericii Grecești, în anul 1991, Patriarhia Ecumenică l-a adăugat pe Cuviosul Athanasie din Paros în sinaxarul Bisericii Ortodoxe. Astfel, cei trei luptători ai mișcării Colivazilor, Macarie Nottará, Nicodim Aghioritul și Athanasie din Paros, au primit cu vrednicie cununa sfințeniei.

Slujba în cinstea Sfântului a fost scrisă de monahul Gherasím Microaghianitul. Sfântul este sărbătorit și împreună cu Sfinții Athoniadei. Pomenirea lui se săvârșește pe data de 24 iunie.

Sursa: Monahul Moise Aghioritul, Βατοπαιδινό Συναξάρι, Sfânta şi Marea Mănăstire Vatopedi, 2007.