Iacov şi copiii săi

Iacov îşi întinde cortul lângă cortul tatălui său, Isaac. Şi cea mai mare bucurie pe care i‑o dăruieşte sunt cei doisprezece nepoţi, toţi băieţi.

Se bucură şi Iacov de băieţii săi şi se mândreşte cu ei. Toţi sunt drăgălaşi. Dar cel mai mult îl iubeşte pe Iosif. El este penultimul dintre cei doisprezece. Este milos. Nici măcar o furnică nu omoară. Şi de dragul tatălui său, Iacov, nu precupeţeşte nici o osteneală. Ar fi în stare să umble o oră sau chiar două ca să găsească vânat bun pentru a‑l mulţumi. Pentru tatăl său păstrează cele mai coapte şi cele mai dulci fructe pe care le culege din pomi.

Aşadar, cu astfel de fapte a câştigat Iosif inima tatălui său, Iacov. Dar şi acesta face deosebire între Iosif şi ceilalţi copii ai săi. Lui îi face o haină cu multe culori. Ceva asemănător nu se mai văzuse. Iosif seamănă cu îngerul Domnului când se îmbracă cu ea.

Fraţii lui îl invidiază. Şi invidia lor creşte când îl aud povestind visul pe care l‑a avut după ce au secerat grâul din ţarina lor. Se făcea că snopii de grâu pe care îi legaseră ei, s‑au aplecat şi s‑au închinat înaintea snopilor lui Iosif. Şi după aceea s‑a aplecat cerul. Şi soarele, luna şi unsprezece stele dintre cele mai strălucitoare, au căzut la picioarele lui Iosif arătându‑i respect.

– Adică ce vrei să spui? îl întreabă fraţii săi cu răutate. Că vei deveni împărat? Că noi vom fi supuşii tăi şi ne vom închina ţie?

Invidia lor faţă de Iosif se schimbă în mânie. Şi se gândesc chiar să‑l omoare. Dar îşi schimbă hotărârea în ultima clipă, când ajung lângă o fântână seacă, în timp ce-şi păşteau oile. Şi atunci când a mers Iosif să‑i vadă, trimis fiind de tatăl lor, îl prind, îl dezbracă de haină şi îl aruncă în fântână.

În acelaşi timp s‑a întâmplat să treacă pe acolo nişte negustori ismaeliţi cu cămilele lor. Îndată ce i‑au văzut, fraţii lui Iosif se sfătuiesc, îl scot din fântână şi îl vând negustorilor pe douăzeci de sicli de argint. Apoi înjunghie o capră, înmoaie haina lui pestriţă în sângele animalului şi o duc tatălui lor, ca dovadă că Iosif a fost, chipurile, sfâşiat de fiare.

Iacov ia haina pătată de sânge şi o strânge la piept cu durere. Şi fără să întrebe unde au găsit‑o sau alte asemenea amănunte, izbucneşte într‑un plâns înfundat care îi sfâşie sufletul.

Între timp, ismaeliţii îl duc pe Iosif în Egipt şi îl vând unui general al împăratului, pe nume Putifar.

Curând Iosif câştigă dragostea stăpânului său, datorită vredniciei lui, a bunelor sale obiceiuri şi a frumuseţii sufletului său. Şi soţia lui Putifar şi‑ar dori mult să‑l părăsească pe bărbatul ei, care este bătrân, urât şi gras şi să se căsătorească cu acest tânăr frumos. Dar de îndată ce îi spune, Iosif, ca un copil al lui Dumnezeu ce este, îşi astupă urechile de ruşine. Nu vrea să o asculte. Şi fuge din faţa ei.

Femeia cea rea se înfurie. Şi deoarece se teme ca nu cumva Iosif să o dea în vileag, îl cleveteşte înaintea bărbatului său pentru faptele pe care nu le‑a făcut şi pentru cuvintele pe care nu le‑a spus. Iar Putifar îl închide în temniţă.

În aceeaşi zi îi închid în temniţă pe brutarul împăratului şi pe mai‑marele paharnicilor. Pe amândoi i‑au prins furând.

Dimineaţa, mai‑marele paharnicilor povesteşte celorlalţi întemniţaţi visul pe care l‑a avut în prima noapte în temniţă.

– Peste trei zile vei fi eliberat, îi spune Iosif tâlcuindu‑i visul, şi te vei întoarce la slujba ta. Să‑ţi aminteşti atunci, te rog, şi să‑i spui împăratului un cuvânt bun şi despre mine.

Într‑adevăr, peste trei zile mai‑marele paharnicilor iese din închisoare. Dar pe Iosif l‑a uitat cu desăvârşire.

Şi‑a amintit de el peste câţiva ani, atunci când împăratul a avut un vis care l‑a tulburat foarte mult. Se făcea că ieşeau din râul Nil şapte vaci foarte grase. Şi după ele alte şapte vaci slabe şi ciolănoase, care s‑au repezit la primele şi le‑au mâncat. N‑au putut să‑i dea vreo explicaţie şi să‑l liniştească nici magii, pe care i‑a chemat împăratul la palat, şi nici filosofii. Nici unul nu era de acord cu celălalt.

Aşadar, abia atunci şi‑a amintit mai‑marele paharnicilor de Iosif. Îi vorbeşte împăratului despre el, iar împăratul porunceşte să îl scoată îndată din temniţă şi să‑l aducă la palat.

Dar Iosif, stând înaintea împăratului, îi spune că nu este nici filosof, nici mag. Şi dacă, vreodată, se întâmplă să se adeverească ceva din cele pe care le spune, aceasta este din luminarea lui Dumnezeu. Nu este rezultatul propriei sale judecăţi. Aşadar, îi tâlcuieşte visul după cum îl iluminează Dumnezeu.

– Cele şapte vaci grase, împărate, înseamnă recolte bogate în primii şapte ani care urmează. Iar cele slabe şi ciolănoase înseamnă sărăcia care va fi în următorii şapte ani, când pământul nu va da roade şi nici iarbă nu va creşte. Oamenii şi animalele vor suferi mult. Pentru aceasta va trebui ca toţi să se gospodărească bine.

Împăratul este mulţumit de răs­punsul lui Iosif şi îl pune guvernator al Egiptului.

În anii care urmează se întâmplă întocmai cum a tâlcuit Iosif visul împăratului. Primii şapte ani sunt foar­te bogaţi. Şi apoi vin alţi şapte ani de mare sărăcie. Şi vin oameni de pretutindeni ca să cumpere grâu de la egipteni. Vin şi fraţii lui Iosif. Şi Iosif, ca guvernator al Egiptului, dă poruncă să li se dea grâu cât vor.

Fraţii lui nu îl cunosc. De unde să îl cunoască, aflându‑se el într‑o astfel de cinste? Şi au mai trecut şi mulţi ani de când nu l‑au văzut. După ce iau grâul, se înclină înaintea lui şi pleacă.

Înainte de a ieşi din cetate, îi opresc străjerii palatului, care le spun că a dispărut cupa de aur a împăratului. Aşa că vor căuta în sacii lor să vadă dacă nu cumva au furat‑o ei.

Deschid sacii şi caută. O găsesc în săculeţul lui Veniamin, cel mai mic dintre ei. Atunci Iosif porunceşte să‑l închidă în temniţă.

Fraţii lui îi cad la picioare şi îl roagă să nu lase să se împlinească această poruncă, pentru că dacă se întorc la casa părintească fără Veniamin, tatăl lor nu va putea suferi şi această nenorocire, după moartea celuilalt frate al lor, Iosif. Va muri de întristare. Unul dintre fraţii mai mari, Iuda, îl roagă să-l întemniţeze pe el în locul fratelui său.

Iosif este mişcat de mărinimia sa. Îl prinde de mâini pe Iuda, îl priveşte în ochi şi‑i zâmbeşte. Pentru că el însuşi pusese cupa în săculeţul lui Veniamin ca să‑i încerce.

– Iosif! strigă Iuda când l‑a recunoscut. Cade la picioarele lui şi plânge.

Peste câteva luni toţi fraţii lui Iosif se stabilesc în Egipt împreună cu tatăl lor, Iacov.

***

Sursa: Zoe Kanava, Biblia pentru copii, Editura Evanghelismos  2008. Toate drepturile rezervate Editurii Evanghelismos. Preluarea interzisă.