Ieşirea

Au trecut patru sute treizeci de ani. Atât au trăit evreii în Egipt ca sclavi. În cele din urmă sunt convinşi de Moise că este timpul să fie eliberaţi, iar ei îl urmează. Se lasă călăuziţi spre Pământul Făgăduinţei, potrivit cu planul lui Dumnezeu.

Au de făcut un drum lung şi greu. Şi merg zi şi noapte. Dar în faţă, înaintea lui Moise, merge întotdeauna Dumnezeu ca să le arate drumul, să nu se rătăcească. Ziua este ascuns în nor, iar noaptea Se arată ca un stâlp de lumină.

Au ajuns la Marea Roşie. Acolo se opresc, căci au nevoie de odihnă. Să doarmă puţin ca să poată, atunci când va slăbi arşiţa, să‑şi continue drumul.

Acolo află vestea cea rea: egiptenilor le‑a părut rău că i‑au lăsat să plece, pentru că s‑au lipsit de slujirea lor. S‑au lipsit de atâtea perechi de mâini, iar pământul lor a rămas nelucrat şi ţarinile nesecerate. Şi cine să le tundă oile şi caprele? Cine să le scoată la păscut? Fără sclavi, fireşte, vor flămânzi.

Împăratul trimite oastea să‑i aducă înapoi. Moise se află în rugăciune.

– Arată‑mi, Doamne, ce să fac!

Şi Domnul îi arată.

– Loveşte marea cu toiagul tău şi înaintează!

Moise loveşte marea şi aceasta se desparte în două. O fâşie îngustă de pământ iese la iveală. Evreii se grăbesc să treacă. În faţa lor este Moise, iar mai înainte este Dumnezeu ascuns în nor. Şi aleargă, aleargă evreii ca să nu‑i ajungă oastea lui Faraon care vine pe urmele lor. Din fericire, carele egiptenilor se înţepenesc în nămol. Caii se afundă şi nu se mai pot mişca.

Între timp evreii au ajuns pe malul celălalt. Dumnezeu este întotdeauna alături de ei, ascuns în nor. Dar acum nu mai merge înainte, ci stă în urma lor. Tot în urmă este şi Moise. Cu porunca lui Dumnezeu a lovit cu toiagul uscatul care li se făcuse pod al izbăvirii, iar peste acesta se revarsă apele. Îl acoperă apele mării, ca mai înainte. Îi acoperă şi pe ostaşi, carele şi caii lor şi‑i îneacă.

Au trecut două luni şi jumătate de când evreii au părăsit Egiptul. După această perioadă li s‑au terminat proviziile. Încep să sufere de foame. Şi înaintea lor se întinde pustia. Nici o nădejde să găsească ceva de mâncare sau un loc de odihnă. Suflă un vânt nebun, care ridică un nor de praf.

Se răzvrătesc împotriva lui Moise pentru că i‑a făcut să plece din Egipt. Şi Moise se roagă, cere ajutor de la Dumnezeu. Este sigur că Dumnezeu nu‑i va părăsi pe evrei.

Şi într‑adevăr, în timpul nopţii, fără de veste s‑a pornit vântul. Tot locul de jur împrejur s‑a umplut de prepeliţe. Şi în zori a acoperit pământul un fel de rouă. La răsăritul soarelui roua s‑a evaporat şi a rămas ceva care semăna cu pâinea nedospită şi avea gust de miere.

Evreii nu au mai văzut un astfel de lucru. De aceea se întreabă unul pe altul ce este. Ce este aceasta? Adică în limba ebraică: „Man hu? Man hu?”.

– Este pâinea pe care ne‑o trimite Dumnezeu, îi lămureşte Moise. Şi ne‑o va trimite atâta timp cât vom avea nevoie.

Şi deoarece nu au înţeles toţi ce a spus Moise, ci auzeau numai întrebarea „Man hu? Man hu?”, au crezut că a spus „mană”.

– Mană! Mană! încep să strige cu bucurie cei ce se găseau mai departe. Mană! Mană!

Adună din destul. Frig şi prepeliţele. Mă­nâncă bine. Numai apă nu au. Şi le este sete. Iarăşi încep să cârtească împotriva lui Moise.

Moise îi ia pe cei mai bătrâni şi urcă pe muntele care se găseşte la dreapta lor. Se roagă toţi lui Dumnezeu ca să nu îi părăsească. Şi după ce au terminat rugăciunea, Moise loveşte cu toiagul într‑o stâncă arsă de soare. Din pricina loviturii stânca se despică. Din crăpătură ţâşneşte apă limpede. Evreii aleargă, beau şi îşi umplu vasele pe care le au cu ei. Acum pot să‑şi continue călătoria spre Pământul Făgăduinţei.