În Egipt
8 June 2013
Urmaşii lui Iacov au trăit în Egipt patru sute treizeci de ani. Şi s‑au înmulţit, întocmai cum a spus Dumnezeu strămoşului lor, Avraam. Din cei doisprezece copii ai lui Iacov s-au născut cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi trăiesc în pace. Dar egiptenii încep să se teamă de ei.
– Peste puţin timp nu vom mai fi stăpâni peste pământul nostru, îşi spun ei. Vom deveni sclavii sclavilor noştri.
Atunci încep să le fac viaţa grea ca să‑i silească să plece. Se poartă rău cu ei. Şi nu mai trăieşte nici Iosif, şi nici împăratul care îl sprijinea. Iar noul împărat care s‑a suit pe tronul Egiptului a dat o poruncă înfricoşătoare moaşelor egiptence: să-i înece pe pruncii evrei de parte bărbătească. Să‑i înece de îndată ce se nasc.
– Dar este cu putinţă?
Moaşele refuză să împlinească porunca împărătească. Sunt femei temătoare de Dumnezeu. Ştiu că datoria lor este să aducă la lumină noua viaţă, iar nu să o arunce în întuneric.
Atunci oamenii împăratului intră în casele evreilor, în corturile lor. Îi caută pe nou‑născuţi. Iar sărmanele mame unde să‑i ascundă? Dacă va plânge vreunul, îl vor descoperi. Şi atunci există pericolul să fie ucişi şi ceilalţi copii mai mari ai lor.
O evreică împleteşte din papură un coş, îl unge cu smoală ca să nu intre apă şi îl ascunde în el pe băieţelul ei de trei luni. Înainte de a se lumina de ziuă, îl duce la râu. Îl lasă la mal, între nişte trestii.
Puţin înainte de amiază, coboară la râu fiica împăratului cu slujnicele ei să se scalde. Slujnicele aud plânsul pruncului, încep să caute printre trestii şi îl găsesc.
De îndată ce descoperă coşul, un zâmbet dulce înfloreşte pe buzele pruncului. Faţa lui străluceşte ca soarele.
– Un mic dumnezeu! se miră fiica împăratului. Şi porunceşte slujnicelor sale să‑l ia la palat.
– Dacă este nevoie de doică, ştiu eu una, a zis o fetiţă care pândise de după trestii ca să vadă ce se va întâmpla cu pruncul. Fetiţa era surioara lui.
– Bine, trimite‑o la noi! răspunde micuţei fiica împăratului, fără să se întoarcă măcar să o privească.
Din acea zi a început să îl alăpteze chiar mama copilului. Şi odată cu laptele ei îl hrănea şi cu dragostea pentru neamul lor. Este israelitean, să nu uite aceasta în mijlocul măreţiei palatului unde se va găsi.
După alăptare îl dă fiicei împăratului.
– Îl vom numi Moise, zice buna copilă şi îl ia în braţe pe prunc, deoarece l‑am scos din apă.
Anii trec. Şi iată, Moise este deja voinic şi foarte frumos la chip. A învăţat carte şi a deprins meşteşugul armelor. La palat nu poate fi deosebit de copiii curtenilor. Numai în vorbire este mai prejos decât ei. Nu poate vorbi clar, pentru că este gângav. Şi se întristează, pentru că îl batjocoresc.
Într‑o zi, pe când se plimba, a văzut un lucru pe care sufletul lui nu l‑a putut suferi. Un egiptean bătea cu biciul pe un mic evreu. Nici nu l-a mai întrebat de ce îl bate sau ce a făcut. Îi smulge biciul din mână şi îl întoarce împotriva lui.
Acest lucru n‑a rămas tăinuit. Îl află şi împăratul care porunceşte îndată să‑l prindă şi să‑l închidă în temniţă.
Urmărit de oamenii împăratului, Moise scapă în cetatea Madian. Acolo nimeni nu‑l cunoaşte. Nici el nu cunoaşte pe nimeni. Intră în slujba preotului Ietro şi paşte oile lui.
Moise este cinstit, harnic, voinic în puterea vârstei şi frumos la chip. Câştigă preţuirea lui Ietro şi dragostea lui. Acesta i‑o dă de soţie pe fiica sa, pe Sefora.
Într‑o zi, pe când păştea turmele socrului său, străbate pustia şi ajunge la muntele Horeb. Un rug îi taie drumul. Este învăluit în flăcări mari, dar nu se mistuie.
Moise se miră. Cum se poate să nu‑l ardă flăcările? Merge mai aproape să vadă.
Un glas îl opreşte:
– Nu te apropia, căci te afli într‑un loc sfânt! Trebuie să‑ţi scoţi încălţămintea.
Moise se supune. Se apleacă şi îşi scoate încălţămintea. Şi glasul stăruie în urechile lui.
– Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi: al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov… Şi te trimit să eliberezi poporul Meu, poporul lui Israel. Să‑l scoţi din Egipt şi să‑l duci în ţara unde curge miere şi lapte.
I‑a încredinţat o slujire atât de mare! Moise nu ştie ce să gândească. S-a pierdut cu totul! Cu toate acestea întreabă:
– Şi cine voi spune că mi‑a dat această poruncă? Pentru că mă vor întreba, nu se poate să nu mă întrebe. Cine eşti?
– Eu sunt Cel ce sunt. Iar dacă te vor întreba, aşa să le răspunzi: „Mă trimite la voi Cel ce este”. Acesta este numele Meu în veac. Şi cu acest nume Mă vor chema toate neamurile.
– Şi dacă nu mă vor crede? stăruie Moise.
– Te vor crede, pentru că vei putea să faci lucruri minunate.
– Cum? întreabă Moise cu frică.
Îi spune să arunce jos toiagul său. Moise îl aruncă şi într‑o clipă toiagul se schimbă în şarpe. Sare în lături ca să scape. Se teme să nu‑l muşte.
– Nu te teme! se aude glasul poruncitor al lui Dumnezeu. Apucă‑l de coadă ca să nu‑ţi scape!
Moise se apleacă şi îl apucă de coadă. Dar în mână nu mai ţine şarpele, ci toiagul său.
– Uimitor! spune Moise neputând să‑şi ascundă mirarea.
Şi într‑adevăr este un lucru mare să săvârşească cineva asemenea minuni. Dar aceasta nu ajunge ca să poată uita de celelalte neputinţe ale sale. Cum ar fi cu putinţă să vorbească bine şi frumos? Atunci când era la palat, de îndată ce îşi deschidea gura ca să spună ceva, cei cu care vorbea îl luau în râs. Râdeau pentru că se bâlbâia. De ce să nu‑l ia şi acum în râs, de fiecare dată când va trebui să vorbească?
– Va vorbi pentru tine Aaron, fratele tău.
Răspunsul lui Dumnezeu la temerile lui i‑a închis gura. Unul îl va completa pe celălalt. Aşa se întâmplă şi în viaţă. Aşa trebuie să se întâmple.
***
