Părinți aghioriți neoisihaști (1)

După Renașterea din secolul XVIII, odată cu mișcarea neoisihastă a monahilor așa-numiți Colivazi, s-a făcut remarcată o aleasă ceată de lucrători neobosiți ai rugăciunii minții, avându-i ca protagoniști pe cuvioșii Paisie Velicicovsky (†1794), care, ca un al doilea Grigorie Sinaitul (†1346), a întreprins o bogată activitate în Balcani, în domeniul traducerilor și al literaturii bisericești, pe Nicodim Aghioritul (†1809), înțeleptul învățător, noul Grigorie Palama (†1359), pe Makários Notarás (†1805), numit și noul Fotie (†1899) și pe Athanásios Pários (†1813), nebiruitul apărător al dreptelor dogme, precum odinioară Sfântul Marcu Eugenicul (†1445). Evlavioșii monahi colivazi au întreprins o bogată activitate în insulele Mării Egee, precum și în locurile din împrejurimi, transmițând păturilor sociale mireasma bine mirositoare a Sfântului Munte, care nu este alta decât asceza sau rugăciunea minții (rugăciunea lui Iisus), adică repetarea insistentă a rugăciunii «Doamne, Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă». Ne-am propus ca, în paginile de mai jos, să prezentăm pe scurt viața și învățătura a câtorva dintre cei mai însemnați părinți aghioriți neoisihaști.

În anul 1851, a apărut lucrarea Teoria neptică, conținând «viețile a douăzeci de părinți, scrisă de un oarecare monah aghiorit Apelpisménos, în încercarea sa de a afla cum trebuie să înceapă, să propășească și să se perfecționeze în lucrarea minții, cea predată de Cuvioșii Sfinți Părinți și numită rugăciunea minții, pentru a oferi astfel un îndreptar celor care vor dori să dobândească sfintele nevoințe care deschid calea spre Împărăția cea cerească a lui Hristos Dumnezeu». Folosind un stil simplu, smerit, dar elegant și concis, scriitorul anonim – unii îl identifică cu renumitul pustnic isihast, papa-Haríton (†1906) – își propune să-i ajute pe cei care vor să dobândească harul rugăciunii, spunându-le că pentru aceasta trebuie să se întrarmeze «cu post sever, cu suferința trupului și cu multă smerenie». Cel care se smerește pe sine «are inima înfrântă și smerită din cauza silinței depuse în timpul rugăciunii […], când îl răpește și îl înconjoară o evlavie vie și adevărată pentru Dumnezeu și pentru cele sfinte. Atât de mare este această evlavie sfântă, încât el însuși își dă seama de puterea ei, fiind convins că nu se află într-o biserică pământească, ci, în bucuria lui nemărginită, i se pare că se află în Ierusalimul cel de Sus».

1. Ieromonahul Arsenie Duhovnicul (†1846) originar din Rusia, a trăit timp de douăzeci și cinci de ani în asceză severă, într-o chilie aparținând mănăstirii Ivíron, dar și în alte chilii aghiorite. Miercurea și vinerea nu mânca nimic, iar în celelalte zile mânca o singură dată pe zi, abținându-se de la ulei. Noaptea dormea doar câteva ore, șezând pe un scaun. Se îndeletnicea cu multă sârguință cu rugăciunea minții. În timpul Sfintei Liturghii, lăcrima mereu cuprins fiind de emoție sfântă. De puținele ori când își deschidea gura, îi plăcea să vorbească numai despre rugăciune. Prefera să dea decât să i se dea. Nu-i plăcea deloc să fie lăudat de oameni. Același mod de viață și de asceză îl inspirase și ucenicului său, Nikólaos († 1840). Ucenicii săi nu suportau sărăcia cumplită în care trăia de bună voie. Se îngrijea foarte mult de îndeplinirea canonului de rugăciune, de amintirea necontenită a lui Dumnezeu și de invocarea insistentă a sfânt numelui Său. A adormit ca un cuvios.

2. Gheronda Ioánnis (†1843) a fost și el de origine rusă. Pentru o perioadă de timp, a trăit lângă renumitul stareț Paisie Velicicovsky, la mănăstirea Neamț din Moldova, care, pe vremea aceea, avea aproximativ o mie de monahi. Starețul îi primea cu bucurie pe cei care alegeau să ducă o viață în lipsuri alături de el, numai și numai ca să crească numărul celor care Îl lăudau pe Dumnezeu. Lucrarea principală a starețului, așa cum menționează gheronda Ioánnis, era curățirea inimii și a minții, precum și rugăciunea lui Iisus. Ioánnis și-a tăiat degetul ca să nu fie hirotonit și astfel să-și piardă liniștea rugăciunii sale iubite. Mai târziu, a mers în Sfântul Munte, unde s-a îndeletnicit cu rugăciunea și cu lucrul mâinilor. Iată ce spune el însuși despre perioada aceea: «Inima mi-a fost inundată de o bucurie inefabilă, iar rugăciunea începuse să lucreze de la sine. Atât de mult mă îndulcea, încât nu mă lăsa să dorm. Dormeam numai o oră pe zi, șezând pe un scăunel. După care mă sculam, de parcă nu-mi era deloc somn. Atunci am înțeles ce înseamnă expresia: “de dormit dormeam, dar inima-mi veghea…”. Deseori inima mi se umplea de o bucurie de nedescris, însoțită de lacrimi. Mâ gândeam că, dacă vreau, pot plânge necontenit… Seara citeam Psaltirea, apoi ziceam rugăciunea lui Iisus, după care cădeam în extaz. Nu știam unde mă aflu… dacă sunt în trup sau în afara acestuia… Dumnezeu știa. Pe când începeam să-mi revin, deja se lumina de ziuă».

3. Gheronda Daniil (†1879) a trăit într-un loc pustiu din Sfântul Munte, lângă un stareț dur și dificil, față de care făcea ascultare totală. După adormirea starețului său, puținilor vizitatori care îi treceau pragul chiliei le zicea: «Eu trăiesc numai cu nădăjdea în mila lui Dumnezeu și în rugăciunile lui gheronda. Cum altfel m-aș putea mântui?». Pe cei care îi cereau sfaturile, îi povățuia astfel: «Atunci când omul întâmpină greutăți, trebuie să se întoarcă cu lacrimi spre Dumnezeu, iar Acela îl va mângâia…». Alteori zicea: «Cel care a gustat din roadele isihiei, acela se poate ruga continuu timp de trei zile…».

4. Ieromonahul Efstrátios din Trapezoús (Trabzon de azi). La vârsta de numai opt ani, a intrat în mănăstirea Soumelá din Pont. După ce a stat douăzeci de ani acolo, timp în care a fost hirotonit preot și s-a învrednicit să viziteze orașul sfânt, a venit în Sfântul Munte, la schitul Kavsokalívia. Pe întreaga durată a vieții sale ca monah, a ținut următoarea pravilă: trei mii de metanii în fiecare noapte și rugăciunea lui Iisus. Peștera în care se nevoia semăna cu un mormânt, căci era îngustă și întunecată. Dormea numai o oră pe zi, aproape stând în picioare. Săvârșea zilnic Sfânta Liturghie. Postea și se ruga neîncetat. Cu puțin înainte de adormirea sa, a zis unui ucenic care trăia într-o chilie aproape de peștera sa, că i-a fost dat darul rugăciunii cu atâta milostivire, încât, chiar și atunci când dormea, inima sa se ruga. Se ruga fie din șezut, fie stând în picioare. În timpul rugăciunii, își pleca puțin capul spre piept și rostea rugăciunea lui Iisus încet și cu o atenție și evlavie deosebită, având mereu mintea concentrată la cuvintele rugăciunii și controlându-și respirația, astfel încât să o sincronizeze cu mișcarea minții. Tot timpul avea o batistă asupra sa, ca să-și șteargă șiroaiele de lacrimi fierbinți care îi curgeau pe obraji atunci când se adâncea în rugăciune. Avea, de asemenea, și darul clar-viziunii.

5. Un vrednic lucrător al rugăciunii minții a fost și Gheronda Varnávas Aghiovasilíatis (†1905). Făcea adeseori privegheri de toată noaptea, folosind numai komboskíni. A fost ucenicul starețului Natanail, care avea o viață sfântă. Iată ce i-a scris unui monah care se nevoia singur în pustie: «Când începe să lucreze rugăciunea minții, apar lacrimile, bucuria, iar întreaga inimă ți se înnoiește. Tu însă să nu te miri de toate acestea, ci să continui să zici cu simplitate și evlavie: Doamne Iisuse Hristose…, iar Dumnezeu te va lumina. Dacă ți se va întâmpla ca mintea să hoinărească în timpul rugăciunii, atunci ridică-te imediat de pe scaun și nu te întrista, ci fii bucuros. Dacă nici atunci duhul cel viclean nu te va lăsa să te rogi, atunci apucă-te de alt lucru duhovnicesc, luând aminte la tine însuți să nu te întristezi nicidecum, ci să fii mereu bucuros, pentru că toți sfinții s-au desăvârșit în bucurie și blândețe. Citește și continuă să faci precum îți spun și vei vedea că va trece ziua fără să-ți dai seama».

6. Un mare ascet a fost și Gheronda Iliarion Gourtzís (†1864), starețul cunoscutului papa-Sávvas Duhovnicul Mikraghiannanítis (†1908). Acesta, de mic copil, s-a nevoit în țara sa de obârșie, Georgia. Mai târziu a venit în Sfântul Munte, trăind în mănăstirile Ivíron și Dionisíou, iar mai apoi în peșteri și pustietăți. Uda stâncile cu lacrimi și păstra o tăcere deplină. A avut parte de multe lupte din partea celui viclean, însă niciodată nu s-a dat bătut. Rugăciunile sale făceau minuni. Din cauza postului aspru, de multe ori rămânea fără nici o vlagă. Iubea mult isihia și rugăciunea neîncetată. Cu binecuvântarea lui gheronda Sávvas Duhovnicul, a trăit zăvorât pentru o bună perioadă de timp. Ajuns la bătrânețe, folosea lanțuri ca să-l țină în picioare în timpul îndelungatelor sale privegheri. Cuvintele sale de pe patul morții au fost următoarele: «Slavă Domnului! Am vrut să am o moarte martirică, dar Dumnezeu nu m-a învrednicit de acest lucru. Mi-a trimis în schimb boală, care uneori poate fi mai grea decât martiriul, dacă este suportată cu răbdare și credință în voia dumnezeiască». La dezgroparea sa, moaștele sale s-au umplut se mireasmă bine mirositoare.

7. Cuviosul Antipa Moldoveanul (†1882). De mic copil a avut parte de experiențe sfinte în timpul rugăciunii, fapt care l-a convins să se călugărească, după ce, în prealabil, trecuse prin multe și mari încercări. Povățuit fiind de bătrâni călugări cu viață sfântă, s-a dedicat ascezei severe, cultivând rugăciunea minții cu multă osârduință. A trăit trei ani la mănăstirea Esfigménou, după care s-a retras în pustie. Avea o dragoste deosebită pentru Maica Domnului, la fel ca toți isihaștii de altfel. Avea mult zel și o evlavie ieșită din comun. A păstrat cu sfințenie tipicul athonit, chiar și în perioada în care a trăit departe de Sfântul Munte. Răspândea în jurul său o dulceață și o blândețe deosebită, care erau rodul trezviei și rugăciunii sale neîntrerupte, asemenea sfântului Isaac Sirul. Iubea nespus izolarea, liniștea, tăcerea și rugăciunea, chiar și în perioada în care a fost starețul unui metoh din lume. Când era vorba să ia o decizie importantă sau să se mute altundeva, se pregătea cu multă nevoință și rugăciune de acest moment. Ajuns la mănăstirea Varlaam, s-a dedicat cu totul rugăciunii pe care o iubea din toată inima și pe care o însoțea adesea cu lacrimi fierbinți. Smerenia, învinuirea de sine, răbdarea, neaducerea aminte de rău, acestea erau trăsăturile principale ale caracterului său. Unica lui avere era icoana athonită a Maicii Domnului, pe care o purta cu el peste tot. A plecat din această viață în timp ce se ruga Preasfintei Fecioare.

8. Renumitul ascet athonit Hagi Gheorghe Capadocianul (†1886) a iubit de mic asceza și rugăciunea. Avea o evlavie deosebită pentru Maica Domnului, care l-a ajutat de multe ori. A venit de timpuriu în Sfântul Munte, stabilindu-se mai întâi la mănăstirea Grigoríou. Apoi a plecat la schitul Kavsokalívia, devenind ucenicul experimentatului duhovnic Neófytos († 1860), care i-a da canonul de a trăi lângă peștera cuviosului Nifon. Mai târziu, s-au stabilit împreună la schitul Kerasiá, unde s-au îndeletnicit cu un post aspru, fără ulei. Principalele sale virtuți erau: tăcerea, ascultarea, postul, rugăciunea, smerenia și iubirea. Atunci când se îndeletnicea de un anumit lucru împreună cu alți frați, rostea cu voce tare rugăciunea lui Iisus, ca să-și ferească obștea de pălăvrăgeală. Viața sa era un continuu Post Mare, caracterizată printr-o neîncetată «bucurie tristă». A ajutat mulți călugări tineri cu dragostea și discernământul său nedisimulat. Medicamentele obștii sale erau sfintele taine. Nu se spăla și purta haine murdare și zdrențuite, care ascundeau, însă, o inimă curată și iubitoare de trezvie. A adormit după ce s-a învrednicit să se împărtășească pentru ultima oară cu Preacuratele Taine.

9. Fericitul Papa-Hariton Duhovnicul († 1906) s-a călugărit la Meteore, după care a mers la mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai, ca mai apoi să ajungă în pustiul Sfântului Munte. Dormea foarte puțin în strană, mânca o singura dată pe zi, iar ulei numai sâmbăta și duminica. Locul său preferat erau peșterile sfinților din regiunea Kavsokalívia. Era un isihast tăcut, iubitor de liniște, înfrânat, smerit și învățat. A scris multe imne bisericești și sinaxare, cercetând cu multă luare aminte viețile sfinților și încercând să le imite exemplul. Iată ce ne îndeamnă în unul dintre acestea: «Iubește privegherea, postul, lacrimile, rugăciunile, psalmodia și studiul Scripturilor, fii smerit și blând, și nu lăsa invidia și patimile să te învingă, fiindcă acestea ruinează sufletul». Când era cuprins de vreo ispită, se ruga fierbinte Maicii Domnului și aceasta îl scăpa îndată. Rareori ieșea din chilia sa. Având mereu în minte amintirea morții și amintirea lui Dumnezeu, a plecat spre ceruri, în călătoria cea fără întoarcere, având neîncetat rugăciunea pe buze și în inimă.

Partea a doua, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=32344

Sursa: Revista Ο Όσιος Γρηγόριος (Cuviosul Grigorie), perioada II, nr. 240, editura Sfintei Mari Mănăstiri Grigoríou, Sfântul Munte 1999, pp. 57-71.