Persoană și spiritualitate

În ultimii ani, se vorbește mult despre diferența dintre termenii «persoană» și «individ». Poate că progresul uimitor înregistrat în ultimii ani în domeniul științelor sociale și antropologice a stimulat considerabil discuția din jurul acestor termeni, discuție care a pornit de la cunoscutele curente filosofice contemporane. Mai exact, îi vedem pe adepții personalismului creștin și ai existențialismului acordând o atenție cu totul deosebită termenului «persoană», în încercarea lor de a-i stabili rolul și a-i delimita câmpul de activitate și influență.

Trebuie făcută însă următoare precizare: faptul că în ultima vreme se discută mult în acestui subiect nu înseamnă că abia acum oamenii s-au gândit să se ocupe de termenul «persoană», încercând să-l diferențieze de noțiunea de «individ». Prima tentativă de subliniere a diferenței dintre cei doi termeni datează de multe secole. Astăzi pur și simplu chestiunea aceasta a revenit în prim planul actualității.

În urmă cu aproape cincisprezece veacuri, teologia ortodoxă a constatat această diferență. Pornind de la distincția celor trei Sfinte Persoane ale Treimii, a precizat că persoana este ipostasul concret, care are nume, în contrast cu individul, care este anonim (nu are nume).

Așadar individul este un simplu reprezentat al unei anumite specii din care provine și căreia îi aparține din momentul nașterii și până la moarte. Această dependență deterministă include subordonarea individului la necesitatea colectivă impersonală, dictată de legile firii. Dimpotrivă, persoana reprezintă o unitate caracterizată de anumite trăsături sufletești și spirituale, care se află mai presus de orice necesitate firească sau biologică. Este ipostasul real, de o valoare inestimabilă, chipul lui Dumnezeu în om, acel ceva deosebit, care caracterizează – cu o varietate de negrăit – particularitatea irepetabilă a fiecărui om. Este cu neputință ca, în întreaga istorie a omenirii, să găsim o «copie exactă» a vreunei persoane. Nu au trăit niciodată două ipostasuri, două personalități, două persoane umane absolut identice. Fiecare persoană reprezintă o lume diferită, un mic întreg, o mică plinătate, un microcósmos perfect în cadrul derulării perpetue a istoriei universului. De aceea, persoana nu reprezintă nicidecum ceva static, ci este concepută mereu în cadrul unei dimensiuni sociale, întrucât se află într-o continuă mișcare înspre întâlnirea cu semenii și mai ales cu arhetipul său, care este Dumnezeul treimic.

Această mișcare, care, din punct de vedere sociologic, poate fi caracterizată drept expresia și rolul persoanei, duce la descoperirea unui adevărat «dinamism social». Acest termen nu denotă acea sociabilitate inconștientă, acea înclinație și necesitate firească care există în toate făpturile create – animale sau chiar plante. În cazul de față, dinamismul social se referă la o funcțiile psihice și spirituale, care reprezintă un element de bază al personalității și care aparține în exclusivitate omului. Este o mișcare dinamică care sparge barierile individualismului, ducâdu-l pe om în sfera dialogului, în dimensiunea socialului. Este mișcarea care îl face pe om să creadă în valori și să lupte pentru a le dobândi, să dea naștere la civilizație, care, în fond, îl deosebește de animale. Este mișcarea prin care, în plan orizontal, omul, în virtutea sociabilității conștiente sădite în el, vine la întâlnirea cu semenii, iar în plan vertical, intră în dialog cu Dumnezeu, în virtutea spiritualității cu care a fost înzestrat.

Omul și Dumnezeu reprezintă doi poli, a căror întâlnire duce la nașterea spiritualității. Desigur, această întâlnire nu constituie rezultatul vreunei forme de constrângere, de vreme ce omul, în virtutea libertății sale, se poate îndoi nu numai de spiritualitate, ci chiar și de Însuși Dumnezeu. Așadar caracteristica de bază a spiritualității este libertatea. Spiritualitatea nu este altceva decât comunicarea cu Dumnezeu, Care nu este – așa cum se obișnuiește să se spună – o Ființă supremă, ci Duh. Dumnezeu, ca Duh, se adresează omului ca de la Persoană la persoană, iar această întâlnire reprezintă o experiență spirituală unică.

Ca să se manifeste, spiritualitatea are nevoie de stimulenți de natură duhovnicească. Principalul stimulent duhovnicesc este credința, care nu este determinată de funcțiile firești sau psihologice ale personalității umane, fiindcă, în cazul acesta, toți oamenii ar fi fost credincioși și nu ar fi existat necredință pe pământ. Credința este o experiență duhovnicească liberă, care se naște în om atunci când acesta conștientizează motivul existenței sale, precum și existența lui Dumnezeu. Existența omului, însă, este atât de indisolubil legată de existența lui Dumnezeu, încât existența unuia implică automat și existența celuilalt. Existența omului reprezintă cea mai cutremurătoare mărturie a existenței lui Dumnezeu, fiindcă, oricât de mult și-ar denatura sufletul, omul nu încetează a fi chipul lui Dumnezeu și, în calitate de chip, poartă în sine toate elementele prototipului.

Poate că ar trebui să ne referim puțin și la uimirea biologiei și medicinei în fața perfecțiunii corpului și funcțiilor umane. Această perfecțiune i-a făcut pe oamenii de știință să considere organismul uman drept prototipul ideal de organizare și funcționare a grupurilor sociale. Acesta reprezintă unul dintre aspectele misterului uman – cel biologic – care este comun tuturor făpturile create. Există, desigur, și alt aspect, exclusiv uman, care nu poate fi întâlnit la celelalte făpturi create. Este vorba despre realitatea mai presus de orice îndoială a funcțiilor psihice și spirituale, care, oricât au încercat adepții evoluționismului s-o supună legilor biologiei, a rămas intactă, păstrându-și calitatea de taină.

Setea omului de perfecțiune, inclinația sa spre infinit, dorința de a crea și cunoaște cât mai mult, curiozitatea explorării tainei și necunoscutului, toate acestea reprezintă manifestări ale dumnezeiescului în interiorul omului; este mărturia omului despre existența lui Dumnezeu.

Această mărturie, care a rezistat în timp și care nu a fost zdruncinată de descoperirile tehnologice, nici de criza actuală a valorilor și autenticității, revine astăzi în prim plan, având ca pretext discuțiile de natură filosofică și sociologică pe tema existenței omului și, în consecință, și a existenței lui Dumnezeu. Valul nihilismului care a cuprins întreaga omenire, dărâmând în calea sa instituții și valori, nu se putea să nu influențeze și noțiunea spiritualității.

În secolul în care trăim suntem martorii răsturnării scării valorilor și înlocuirii lor cu non-valori. Josnicia a devenit «virtute», iar înaltele virtuți sunt desconsiderate și călcate în picioare. Valorile spirituale au fost numite «opiul popoarelor», «utopii» sau «reverii urbane». Filosofia valorilor a fost transformată într-o filosofie a utilității. Așteptările, visele, năzuințele și toate resursele umane au fost puse în slujba economiei și a tehnicii, a politicii fondate pe minciunile care promit un trai mai bun, de parcă omul are numai stomac și simțuri.

Această tendință de a desconsidera dimensiunea spirituală a omului, tendință care oscilează undeva între materialism și capitalism, nu numai că a creat un nou tip de om, ci a clădit imaginea unei «bestii» încorsetate în mrejele individualismului și ale colectivismului mecanic. Această bestie – sau, mai frumos spus, acest nou tip de om – este orientat spre producție, utilitate, necesitate, oportunitate, pe scurt, este obsedat de biologism. A încetat de mult să mai fie persoană, devenind individ, nu cu sensul de reprezentant al societății, ci în sensul biologic al cuvântului. Chiar dacă pare puțin tragic, trebuie s-o spunem pe de-a dreptul: omul a devenit ceva între om și animal. Pare puțin cam dur termenul acesta, dar aceasta este realitatea istorică în care trăim. Nu e nevoie să facem referire la evenimentele din trecut, ci e de ajuns să observăm evenimentele din prezent, ca să ne dăm seama că o astfel de caracterizare este îndreptățită.

Am asistat acum câțiva ani la războiul murdar din Biafra, în cadrul căruia a avut loc genocidul a aproape întregii etnii Igbo. De asemenea, am văzut drama prin care a trecut Cehoslovacia, care a fost trecută prin foc și sabie în luna august a anului 1968. Printre tragicele evenimente petrecute în ultimii ani se numără și invazia Ciprului, însoțită de scene de crimă, profanări, răpiri, captivități și, nu în ultimul rând, de refugierea a 200.000 de oameni. S-a pierdut orice urmă de omenie de pe fața pământului. Calitatea spirituală a liderilor politici se află sub semnul întrebării. Mai marii națiunilor hotărăsc – stând la cinele lor bogate – soarta sutelor de popoare, vânzând și cumpărând vieți umane în voia sorții. În concepția lor, morții de pe urma războaielor nu reprezintă decât subiectul inventarierii realizate la încheierea ostilităților, de parcă ar fi vorba despre bilanțul vreunei afaceri.

Toate acestea reprezintă «izbândele» omului contemporan, care s-a obișnuit să vadă lumea din punct de vedere cantitativ, care și-a dărâmat edificiul valorilor și a uitat motivul existenței sale pe acest pământ. Poate oare acest om să-și mai amintească de existența lui Dumnezeu? Dorința comuniunii cu Dumnezeu este pur și simplu inexistentă, ca de altfel și spiritualitatea. Iar rezultatul acestei stări de fapt este tragic: războaie, ciocniri, crime, revolte sociale, revoluții, șomaj, nenorociri, foame, nesiguranța zilei de mâine, imoralitate, ură, divorțuri, sinucideri, stress, stopuri cardiace, moartea… De parcă ne-ar fi părăsit Dumnezeu… Însă nu este adevărat: noi L-am uitat pe Dumnezeu sau, mai bine zis, ne-am îndepărtat de El. Așa cum foarte sugestiv afirmă unul dintre sfinții Bisericii, sfântul Vasile cel Mare, «cu cât mai mult ne îndepărtăm de viață, cu atât mai mult ne apropiem de moarte. Pentru că viața este Dumnezeu, iar moartea este lipsa vieții (lipsa lui Dumnezeu)». Trebuie așadar să ne întoarcem la izvorul vieții, să ne reconectăm la Duhul cel veșnic. Este necesară reluarea comunicării cu Dumnezeul iubirii, revenirea chipului la Prototipul său, reinițierea dialogului dintre om și Creatorul său. Numai astfel poate fi restaurată starea normală de lucruri care a fost perturbată. Numai comunicând cu Dumnezeu omul poate găsi soluții la cercul de absurdități în care se învârte. Absurditățile vor continua să-l invadeze dacă nu va face pasul către persoană și va rămâne la stadiul de individ.

Tocmai în aceasta constă și însemnătatea revenirii noțiunii de persoană în prim planul discuției. Constatările filosofilor, deși sunt stimulate de un real interes, se opresc la stadiul de constatări, fiind incapabile să ofere idei sau soluții. Este nevoie de un nou tip de abordare – metafizic, duhovnicesc – care, oricât ar părea de ciudat, este singurul context capabil să ofere posibilitatea unei vieți logice și hiper-logice (mai presus de logică) omului irațional contemporan. Acest «context» unic a fost inaugurat de către Hristos, prin sângele, jertfa de pe Cruce, moartea și Învierea Sa. În cadrul acestui context, se sparg barierele individualismului, dispare interesul egoist, se sfințește – cu harul lui Dumnezeu – și ultimul păcătos și se produce minunea înfrățirii tuturor oamenilor. În limitele acestui context, oamenii obosiți din toate timpurile își pot găsi scopul vieții, adevărata persoană, pacea și, în ultimă instanță, pe Însuși Dumnezeu.

Acest nou context este Biserica, care nu reprezintă altceva decât poporul lui Dumnezeu, credincioșii care au plecat, noi, credincioșii care trăim în prezent, precum și credincioșii care vor veni după noi. Sunt cetele de sfinți și martiri, care au crezut și L-au preamărit pe Dumnezeul iubirii; este turma bunului Păstor, a lui Dumnezeu, Cel care S-a făcut om pentru ca să-l facă pe om dumnezeu; a Celui care a luat asupra-I durerea omului, care a sădit pe pământ sămânța nădejdii unice, spunând oamenilor: «în lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea».

În lumina acestei certitudini, capătă o importanță deosebită lupta personală a credinciosului de a transfigura lumea. Iar acest proces de transfigurare pornește întotdeauna de la fiecare persoană și are drept scop lărgirea spiritualității și cultivarea iubirii.

Sursa: Vasíleios T. Ghioúltsis, Πνευματικότητα και κοινωνική ζωή (Spiritualitate și viață socială), editura P. Pournarás, Tesalonic, pp. 7-15.