Pierdute-s toate, vreme de-ndrăzneală

Există diferenţe civilizaționale între Nord şi Sud, în Europa?

Această întrebare nu se adresează informării noastre enciclopedice, nu este „o întrebare de lux”. Stereotipul antitezei Nord – Sud în sânul Uniunii Europene determină actuala tragedie a ţărilor, a milioanelor de oameni, le transformă viitorul într-o fundătură. Dar dacă stereotipul reflectă certitudini superficiale?

Desigur, Nordul şi Sudul reprezintă idiosincrazii diferite – altfel se organizează viaţa şi altfel se formează structura sufletească atunci când strălucirea soarelui este rară şi iarna este lungă, şi altfel atunci când soarele se dăruieşte chiar şi zece ore pentru mai mult de 300 de zile pe an. Şi totuşi, una este temperamentul colectiv, şi alta este civilizația. Civilizaţia nu este determinată de climă, aşa precum nu este determinată de ideologii, de „valori”, de imperative moralizatoare. Civilizaţia e determinată de necesităţi, de ierarhia necesităţilor: care nevoie este primară, care secundară – ce primează în viaţă, ce îi dă „sens”, în ce găseşte omul bucurie.

În Europa contemporană, de Nord şi de Sud, civilizaţia este aceeaşi, este „modelul” pe care l-a născut Apusul post-Roman ieşind din întunericul Evului Mediu şi împlinind apoi uimitoare lucruri în Epoca Modernă. Prima necesitate, utilitatea, iar nu relaţia. Convenţia, nu comuniunea. Dreptul meu, nu cel comun. Statul raţional, nu lupta politică. Adevărata bucurie a vieţii, lejeritatea consumului. Aceste ierarhizări şi planificări dau formă instituţiilor convieţuirii, definesc modul de viaţă în întreaga Europă contemporană – prima civilizaţie din istorie cu adevărat globalizatoare.

Peste tot în Europa, în Nord sau în Sud, economia, politica, dreptul, informaţiile, apărarea, educaţia, artele, sunt organizate şi funcţionează pe criterii şi având ţinte materialist-istorice – diferenţierile „capitalism”, „socialism” au fost asimilate priorităţii comune a necesităţii de a maximiza lejeritatea consumului. Atitudinea comună de viaţă, în Nord şi în Sud, este individualismul, consumerismul. Primează plăcerea pe care i-o oferă individului hrana bună, dobândirea produselor celor mai noi, senzualismul. Având drept scop plăcerea individuală sau accesul facil la aceasta, consumăm „educaţie” (cunoaştere, informaţie, impresii), „cultură” (muzică, percepţii vizuale, distracţiuni delectabile), convingeri ideologice.

Omogenitatea acestui „model” este evidentă în întreaga Europă. Se diferenţiază doar premisele beneficierii de scopurile comune şi realizările pe care le presupune beneficierea. Sudul este într-o „criză” a neputinţei de a realiza condiţiile necesare belşugului de care, vreme îndelungată, prin diferite artificii, s-a bucurat. Neputinţa Sudului îi oferă Nordului ocazii fascinante de speculă cămătărească şi exploatare de toate soiurile – Nordul „decide şi dispune” cine vă trăi, cine va muri în Sud, cine va înfometa zeci de ani plătind datorii, cine va dirija soarta lumii prin intermediul „pieţelor”.

Diferenţa dintre realizările pe care le presupune accesul la ţelul comun (belşugul consumerist) îi separă pe europeni în două categorii, în două cazuri: nu în Nordici şi Sudici, ci în popoare care au dat naştere „modelului” individualist şi în societăţi care imită „modelul” – nu l-au ales ele pentru a-şi împlini necesităţile, ci şi-au subordonat necesităţile pentru a-l imita. Teoreticieni ai economiei serioşi, valizi, analişti politici imparţiali, cunoscători nepărtinitori şi experimentaţi ai „sistemei” internaţionale, imploră în prelegeri oneste şi nefardate  Grecia şi Ciprul să abandoneze imediat, cât mai repede cu putinţă, zona Euro: euro este o monedă dură, presupune existenţa unor mecanisme ale statului şi atitudini colective de înaltă disciplină, de utilitarism raţional şi de productivitate ca valori intrinseci. Iar acestea menţionate mai înainte se nasc din deprinderile istorice, de secole, cu legalismul romano-catolic şi cu etica puritană.

Unele popoare mediteraneene sau levantine întâmpină dificultăţi cu regulile jocului pe care le presupune euro. Nu pentru că îi orbeşte strălucirea soarelui Sudului, ci pentru că, inconştientului lor îi pare că, astfel, sunt salvate alte priorităţi dintre nevoile lor, adânc îngropate, obişnuinţe seculare care se traduc în obiective ce rezonează coeziunea lumii elino-romane. Uităm că istoria umanităţii a cunoscut doar două modele civilizaţionale: socio-centrismul elen bazat pe «κοινωνείν – αληθεύειν», pe confirmarea socială a cunoaşterii şi pe realizarea „politică” a adevărului. Apusul barbar post-roman a născut „modelul” individualist bazat pe utilitarism, criteriul adevărului fiind necesitatea. Tragedia de astăzi a Europei constă în faptul că „modelul” individualist (civilizaţia dinamicii de neînfrânt a instinctelor de autoconservare, dominare, hedonism) este un drum cu un singur sens. Deferenţa greacă, chiar şi contrară, nu doar că este inconsistentă din punct de vedere istoric, ci este cu desăvârşire de neînţeles pentru majoritatea covârşitoare a europenilor. Este o tragedie pentru Europa faptul că Ellada nu mai există.

Ieşirea grecilor şi ciprioţilor din euro – saltul preţios pentru Europa în vederea salvării diferenţei greceşti şi saltul salvator al celor ce se numesc pe sine elini din scufundarea într-o diluare fără sfârşit – nu poate fi decisă de piticii, păpuşelele politicii. Ieşirea din euro. Ieşirea din euro ar presupune recunoaşterea în fapt a diferenţei greceşti (consecvente politic): iar această recunoaştere să fie imboldul rămânerii în Uniunea Europeană, în epicentru devenirii Europei. Dar să fie o recunoaştere făţişă, pentru a constitui o contra-propunere oportună, realistă, tăvălugului kafkian al supunerii vieţii şi „sensului vieţii” faţă de lipsa oarbă de omenie a „Pieţelor”.

O recunoaştere de facto a elenismului ar însemna, din punct de vedere politic: rămânem în Europa, dar abandonăm euro, îndrăznind la propriul nostru „mod” de organizare a economiei şi participării la sistemul economic internaţionalizat de astăzi. „Mod” care se raportează pozitiv, nu negativ, la „modelul” dominant, funcţionând ca un contrar creativ. Condiţiile instituţionale ale acestei acţiuni îndrăzneţe ar fi: reconsiderarea radicală a funcţionării sistemului nostru politic, reformarea din temelii a aparatului de stat, refacerea (în sensul propriu al cuvântului) a legăturilor noastre educaţionale, – controlul civic strict asupra televiziunilor comerciale.

Deloc cu neputinţă, realizarea acestei intenţii constituie corelarea cu nevoile pe care le cuprinde.

Sursa: yannaras.gr