Sărbătoarea Cincizecimii a anului 379

Ca şi cum arienii nu ar fi fost de ajuns, în ultimii ani apăruseră în capitală şi pnevmatomahii (luptătorii împotriva Duhului), care au reuşit destul de repede să câştige mulţi susţinători. Conducătorii erau din rândurile monahilor, ba chiar dintre cei riguroşi, adică din rândul monahilor asceţi, care practicau înfrânarea şi neagonisirea. Monahii nu aveau încă mănăstiri de obşte organizate după  rânduială anume, ci trăiau în grupuri şi erau exemplu pentru mulţi creştini. De asta se şi temea Grigorie cel mai tare: lumea lua aminte la ei pentru viaţa lor ascetică şi în acelaşi timp se încredea în învăţătura lor.

Din păcate, însă, învăţătura lor nu era ortodoxă. Cu toate acestea, teologia lui Atanasie şi a Capadocienilor îi convinsese să mărturisească pe Hristos Fiul drept Dumnezeu desăvârşit şi de aceeaşi fire cu Tatăl. Nu vroiau, însă, să mărturisească la fel şi despre Duhul Sfânt. Cacodocşi erau, prin urmare, şi aceştia, fuseseră numiţi pnevmatomahi. Nu erau, însă, atât de rătăciţi precum extremiştii arieni şi erau mai îngăduitori faţă de ortodocşi, ba mulţi dintre ei mergeau şi-l ascultau pe Grigorie la Biserica Învierii.

Nu puţini erau ortodocşii care gândeau astfel:

– E posibil ca nişte oameni atât de cuviincioşi şi nevoitori să fie pedepsiţi de Dumnezeu?

Dificultatea în care se găsea Grigorie nu era nicidecum mică. Cum să le explice convingător că evlavia cea adevărată şi asceza trebuie să fie însoţite şi de dreapta credinţă? Pentru că numai atunci Sfântul Duh răsplăteşte pe nevoitor, numai atunci îi dăruieşte cununa sfintei slave.

Nu venise încă vremea pentru constantinopolitani să primească adânca învăţătură teologică despre Duhul Sfânt, cel puţin aşa considera Grigorie în acest moment. Dorea, mai întâi, să-i facă să înţeleagă mai bine unitatea din sânul Sfintei Treimi, să se obişnuiască cu tradiţia Bisericii şi abia apoi să le vorbească numai despre Sfântul Duh. Prin urmare, a pus în aplicare acest plan, dar numai parţial.

A venit şi sărbătoarea Cincizecimii a anului 379. În acel an cădea pe data de 9 iunie. Biserica Anastasia, a Sfintei Învieri, era plină până la refuz. Ce praznic plin de strălucire… Sfânta Liturghie înainta şi Grigorie se simţea tot mai deosebit: se umpluse de harul Sfântului Duh şi trăia cu Acesta şi pentru Acesta.

Venise şi vremea predicii. Se opri în faţa uşilor împărăteşti. Îşi făcuse socoteala să le vorbească despre însemnătatea numărului şapte, să tâlcuiască textele biblice referitoare la această temă şi la istoria Sărbătorii Cincizecimii. Zis şi făcut. Fără să-şi dea seama, însă, cuvântul său alunecă repede spre altă temă: aceea a Duhului Sfânt.

Era şi epoca în care fusese convocat în Antiohia un sinod în legătură cu Duhul Sfânt. O figură de marcă a sinodului era Meletie al Antiohiei, bărbat drept-credincios, mărturisitor neînfricat. Acolo se mărturisise fără ocolişuri credinţa în dumnezeirea şi deofiinţimea Sfântului Duh şi fuseseră condamnaţi pnevmatomahii. Cu toate acestea, Grigorie nu putea să fie dur cu pnevmatomahii: pe câţiva dintre ei îi vedea chiar în faţă, în timp ce stătea în uşile împărăteşti şi predica.

De aceea, lăsând la o parte multe din câte plănuise să spună, vorbi părinteşte, cu nemărginită iubire. Spera că aceia se vor pocăi. Nu vorbea el, ci harul pe care-l avea în sine, ca un văzător de Dumnezeu. Nu-l putea ascunde. Dar vorbea şi poetic, biruit de talentul pe care-l avea, în aşa măsură, încât părţi din omilia rostită cu această ocazie au fost folosite apoi, cuvânt cu cuvânt, de imnografii Bisericii.

– Ceea ce vă spun, fraţii mei, este de la Duhul Sfânt. Acela mă conduce şi mă inspiră să vorbesc aşa cum vorbesc.

Dacă nu l-ar fi cunoscut credincioşii aflaţi atunci în Biserică, l-ar fi răstălmăcit, l-ar fi judecat pentru blasfemie. Se aflau acolo, însă, şi răuvoitori care s-au tulburat în sine :

– Auzi la el, însufleţit de Duhul Sfânt: ceea ce ne spune e din descoperirea Duhului, ha!

Privindu-l, însă, faţă către faţă, ceva îi făcu să se liniştească. Chiar şi răuvoitorii se liniştiseră. Cuvântul continuă. Grigorie le vorbi despre prezenţa Sfântului Duh în Biserică. Omul avea nevoie de pogorârea Sfântului Duh după ce Hristos Şi-a încheiat activitatea pământească. Începând de atunci, Sfântul Duh lucra pe pământ, în Biserică, adică. Nu că înainte nu ar fi acţionat, nu ar fi fost prezent în tot ceea ce făceau Tatăl şi Fiul. Era pretutindeni şi dintotdeauna, şi în profeţi, şi în Apostoli. Acelaşi Duh lucra şi atunci. Acum, însă, lucrarea Lui are o altă formă şi altă întindere.

În acest punct, Grigorie s-a împotmolit puţin. Nu le putea explica cu exactitate care era diferenţa şi folosea cuvinte improvizate, nu foarte nimerite. Le spuse că până la Cincizecime, Duhul acţiona şi era prezent întru lucrare, prin energia Sa. De la Cincizecime, însă, şi după aceea, acţionează deplin şi substanţial. Ceea ce dorea el să spună era că acum în Biserică, Persoana dumnezeiască care lucrează în principal este Duhul. Acesta acţionează în principal, aşa cum, în vremea Noului Testament acţiona în primul rând Fiul, iar în vremea Vechiului Testament acţiona în principal Tatăl. Atunci, în vremea Evangheliei, Fiul petrecea împreună cu oamenii şi îi învăţa. Acum, Sfântul Duh se găseşte împreună cu noi, oamenii. Numai că, pentru ca această împreună petrecere să fie reală pentru fiecare dintre noi, trebuie să avem o legătură reală cu Duhul. Şi să credem drept că Duhul are aceeaşi fire cu Tatăl şi cu Fiul.

Privirea lui Grigorie se opri asupra pnevmatomahilor şi adăugă:

– Dacă unii se tem să folosească cuvântul fire pentru Duhul, să mărturisim, fără să intrăm în detalii, că una este dumnezeirea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Nu insistăm mai mult asupra cuvintelor. E de ajuns, fraţilor, să mărturisiţi acelaşi lucru, cu alte cuvinte, acelaşi adevăr, adică faptul că Duhul este în primul rând şi cu adevărat Dumnezeu. Faceţi aceasta şi atunci sărbătoarea Cincizecimii va deveni înlăuntrul vostru sărbătoare cu adevărat strălucitoare, veţi simţi o bucurie nemăsurată!

Pnevmatomahii ascultau aceste cuvinte cu atenţie. Asculta cu uimire şi ciudatul «filosof» Maxim. Mulţi dintre ei s-au unit acum cu Biserica. Alţii au făcut acest pas anul următor, în 380, ascultând cel de-al cincilea Cuvânt teologic al lui Grigorie, Despre Sfântul Duh.

Sursa: Stylianos Papadopoulos, O pligomenos aetos, Ed. Apostoliki Diakonia, Atena, 2001.