Sfântul Luca, Arhiepiscopul de Simferopol – 11 iunie

Purtând numele de Valentin Voino-Iaseneţki, Sfântul Luca s-a născut în anul 1877 în localitatea Kerts din Ucraina, trăgându-se dintr-o familie nobilă de origine poloneză.

Din copilărie avea pasiune pentru pictură și astfel s-a decis să studieze la Academia de Arte Frumoase din Sankt-Petersburg. În timpul examenului de admitere, însă, a fost cuprins de îndoială și prin urmare, a ajuns la concluzia că nu are dreptul să facă ceea ce îl mulțumea pe el însuşi, ci că este dator să lucreze pentru alinarea suferinței celorlalţi, şi astfel a ales medicina și a intrat la Facultatea de Medicină din Kiev.

Valentin Iaseneţki în anii studenţiei

Talentul lui pentru desen l-a îndreptat către studiul anatomiei, care necesită o precizie extremă. După ce a terminat studiile cu brio (în 1903), chiar înainte de izbucnirea războiului ruso-japonez, și-a început cariera în mediul rural la spitalul din Tsita, în zona de est a Lacului Baikal.  Acolo s-a căsătorit cu o asistentă medicală, cu care a avut patru copii. După ce a petrecut o perioadă de timp în Romanovka în regiunea Saratov, a devenit ulterior medicul șef al unui spital cu cincizeci de paturi în Pereislav-Zeleski, unde a dezvoltat o activitate chirurgicală intensă, continuându-şi în paralel cercetările sale.

În 1916 şi-a susținut cu succes la Moscova teza de doctorat cu tema ”Anestezia locală” și a început să dezvolte un studiu despre chirurgia infecțiilor septice.

În 1917, în timp ce revoluția izbucnea în marile orașe, a devenit medic șef la un mare spital din Taşkent, unde s-a stabilit cu familia sa. Soția sa, însă, a murit la scurt timp de tuberculoză. Deseori, doctorul Voino-Iaseneţki lua parte la discuțiile organizate pe probleme spirituale, la care lua cuvântul pentru a acuza ateismul materialist. La sfârșitul uneia dintre aceste întruniri, în care a vorbit pe larg într-un mod înfocat, Episcopul Inocențiu l-a luat deoparte și i-a spus: ”Doctore, trebuie să devii preot!” Deși nu îi trecuse prin minte niciodată nimic despre preoție, a fost de acord imediat cu propunerea Episcopului, iar în Duminica viitoare a fost hirotonit diacon, apoi o săptămână mai târziu a primit hirotonia întru preot. Practica în paralel meseriile de doctor, de profesor și de preot. Săvârșea Sfânta Liturghie numai Duminica, în catedrală, iar cursurile le preda îmbrăcat în preot.

În 1923, în timp ce schisma ”Bisericii Vii” semăna dezbinarea și confuzia în sânul Bisericii, Episcopul de Taşkent, Inochentie a fost forțat să plece, lăsând responsabilitatea conducerii episcopale părintelui Valentin și unui alt preot de seamă. Un episcop exilat s-a nimerit să treacă prin oraș și a decis alegerea părintelui Valentin întru episcop, care s-a făcut prin adunare preoțească.

Ulterior, după ce a fost tuns în monahism în camera sa, luând numele de Luca, a fost trimis în micul orășel Penjikent, la aproape 100 de kilometri de Samarkand, unde locuiau doi episcopi exilați, pentru a fi hirotonit acolo într-o siguranță mai mare (18 Mai 1923).

În timpul detenţiei

După douăsprezece zile de la întoarcerea în Taşkent, la prima Sfântă Liturghie a lui ca Episcop, Sfântul Luca a fost arestat de către poliția secretă, fiind acuzat de activitate contrarevoluționară și spionaj în numele Marii Britanii și a fost condamnat la doi ani de exil în Siberia, în regiunea Turuhansk.

În exil a reușit să-şi practice profesia la un spital unde făcea intervenții chirurgicale importante. A fost lăsat în libertate în anul 1926 și a revenit în Taskent.

Toamna următoare, Mitropolitul Serghie i-a propus numirea ca episcop vicar în Rylsk (episcopia Kursk), după aceea în episcopia Orel și în cele din urmă episcop în Chevsk. La sfatul Mitropolitului Arsenie din Novgorod, Sfântul Luca a refuzat și a cerut să se retragă, o decizie de care i-a părut foarte rău ulterior. După aceea, Sfântul episcop a fost din nou condamnat la exil pentru trei ani în Siberia. Din 1931 până în 1933 a lucrat într-un spital dn Arhanghelsk. A fost chemat la Leningrad pentru a-şi prezenta o lucrare, iar aici în vreme ce stătea în picioare în biserică, la slujbă, a avut o experiență duhovnicească care l-a tulburat și i-a reamintit de slujirea lui în Biserică.

Ulterior a fost chemat la Moscova pentru noi interogări, iar acolo i s-au făcut propuneri în vederea continuării cercetărilor sale științifice, cu condiția de a părăsi preoția, lucru pe care l-a refuzat categoric. A fost eliberat în 1933. Pentru a-şi putea continua cercetările medicale, a refuzat preluarea unei episcopii vacante. Cererea lui de continuare a cercetărilor însă, nu a fost acceptată şi, în cele din urmă, s-a întors la Taşkent, unde a putut să practice medicina într-un mic spital. În 1934 i-a fost publicată lucrarea ”Eseuri despre operația infecțiilor septice”, care avea să devină cunoscută în lumea medicinii, primind premiul ”Stalin” şi obținând o faimă internațională.

Persecuțiile staliniste săvârşite nu numai împotriva celor de dreapta sau a clericilor, ci și împotriva liderilor comuniști, a umplut cu sute de mii de oameni lagărele de concentrare. Sfântul Luca a fost arestat împreună cu Arhiepiscopul din Taşkent și cu toți preoții care au rămas fideli bisericii, fiind acuzați de înființarea unei organizații contra-revoluționare a clerului. Supus continuu la interogatorii vreme de treisprezece zile și nopți, la începutul anului 1940 a fost exilat, pentru a treia oară, în Siberia, în regiunea Krasnoyarsk. Depășind nenumărate dificultăți și împotriviri, a reușit să-şi practice meseria de chirurg și să continue cercetările  medicale la Tomsk.

În timpul invaziei forțelor hitleriste și declanşării războiului ce avea să facă milioane de victime (1941), Sfântul Luca a fost numit medic-șef la spitalul din Krasnoyarsk, fiind responsabil de spitalele militare din întreaga regiune, iar în paralel slujea ca episcop într-o zonă unde comuniștii se lăudau că nu lăsaseră deschisă nici o biserică.

Pentru serviciile sale, a primit medalia clasei patriotice, iar Mitropolitul Serghie l-a ridicat la rangul de Arhiepiscop. În această calitate a participat la ședința din 1943, unde a fost ales Patriarh Mitropolitul Serghie și a devenit membru al Sfântului Sinod al Episcopilor.

În 1946 a fost mutat în Crimea și a devenit Arhiepiscop de Simferopol. Acolo a trebuit, în primul rând, să depună eforturi pentru reînnoirea morală a clerului. El învăța că inima preotului trebuie să fie un foc care radiază lumina Evangheliei și dragostea lui pentru cruce, fie prin cuvânt, fie prin exemplul lui în societate.

Păstorul cel bun în mijlocul turmei sale

Din cauza bolii sale de inimă, nu a mai operat cu mâna lui, însă a continuat să consulte gratuit bolnavi și să ofere sfaturi altor doctori din zonă.

În 1956 și-a pierdut complet vederea, fără a înceta să săvârșească Sfânta Liturghie, să predice și să conducă Episcopia.

S-a opus cu fermitate închiderii bisericilor și diferitelor forme de persecuție pe care autoritățile le declanșau în mod ilegal. Plin de zile, și-a încheiat activitatea mărturisirii în numele Domnului nostru Iisus Hristos, răstignit pentru mântuirea noastră, şi a adormit în pace pe data de 11 Iunie (29 Mai) 1961.

La slujba înmormântării lui a participat tot clerul Episcopiei și mulțime de oameni. Mormântul său a devenit repede un loc de pelerinaj, unde se fac, până în zilele noastre, mulțime de tămăduiri.

Sursă: Kyriákou Samára, ”Sfântul Luca Arhiepiscopul Simferupoleos”, pag. 6-8, revista Mărturie Ortodoxă, Nicosia 2012