Sfântul Nou Mucenic Marcu din Chios (+1801) – 5 iunie

Sfântul Nou Mucenic Marcu era de fel din Smyrna. Ca negustor ambulant, el cutreiera prin Kusadasi (Noul Efes), prin Chios și prin împrejurimi. Era căsătorit. La un moment dat, îndemnat de fratele său, a mers și s-a stabilit în Efes. Acolo, s-a încurcat cu o femeie creștină, pe nume Maria, cu care o înșela pe soția sa. A fost denunțat însă la ofițerul turc (ága), iar într-o noapte a fost prins asupra faptului. Dimineața, la instanța de judecată, amândoi și-au renegat fapta. Pentru a scăpa de pedeapsă, Marcu a fost tăiat împrejur, adoptat de ofițerul turc, iar femeia a intrat în haremul lui. Mai târziu, a lăsat-o să trăiască în propria ei casă, primind și salariu.

Marcu, ca fiu al ofițerului turc, la exterior se comporta aspru cu creștinii, dar conștiința nu-l lăsa să fie liniștit. Așa că a căutat un duhovnic cu experiență, ca să se spovedească. La început, duhovnicul nu l-a primit, ca nu cumva să se prefacă, însă lacrimile și persistența lui Marcu l-au convins. La acel duhovnic a apelat și Maria. Amândoi voiau să plece din Efes și îl rugau pe duhovnic să îi ajute. Trecuse deja nouă luni de la lepădarea lor. Duhovnicul a îndrumat-o pe femeie să se prefacă că este bolnavă, iar doctorul care ”a consultat-o”, prieten al duhovnicului, a decis că numai în Smyrna se va vindeca. Ofițerul turc a îngăduit ca Maria să plece cu însoțitorii lui Marcu, însă și-a dat seama apoi de înșelăciune și a trimis mesaj Pașei din Smyrna pentru a-i prinde.

Atunci Marcu a găsit un vapor și a plecat spre Italia, luând-o și pe Maria cu el. Având unele obstacole, au fost forțați să debarce în Veneția. Acolo, după ce au fost unși cu Sfântul și Marele Mir, au revenit în Biserică, s-a binecuvântat nunta lor (soția lui dintâi murise) și au trăit în pocăință. Mai târziu, pentru că Sfântul nu putea sta liniștit, din cauza lepădării, s-a îndepărtat de familie, ajungând până în Rusia. În cele din urmă, s-a întors în zonele ocupate de turci și și-a mărturisit păcatele la mai mulți duhovnici, Mitropoliți și Patriarhi, având dorința puternică de a lua moarte mucenicească. Toți, într-un glas, încercau să îl facă să se răzgândească, arătându-i cât de periculos este aceasta pentru el, dar și pentru ceilalți creștini, spunându-i că poate să se mântuiască prin pocăință.

Dorința lui arzătoare pentru mărturisire l-a condus în Noul Efes, unde se lepădase de Hristos. Duhovnicul lui, însă, nu i-a dat binecuvântare să ia moarte mucenicească acolo, deoarece turcii erau furioși din cauza martirizării Sfântului Nou Mucenic Gheorghe (5 Aprilie) și din pricina bisericii nou construite. Astfel, Marcu a plecat și s-a dus în Chios, unde, după o pregătire spirituală intensă, s-a prezentat înaintea ofițerului turc. Când a fost apelat de ofițer în instanța de judecată, i-a răspuns: ”Eu am fost creștin și mă numesc Marcu. De fel sunt din Tesalonic, născut în Smírna din părinți creștini.” Apoi, Sfântul și-a mărturisit sfânta lui credință și a negat islamul. A scos de la piept o cruce pe care a sărutat-o, a aruncat jos turbanul și și-a pus pe cap o scufie aghioritică. Ofițerul turc, mirat, l-a întrebat: ”Ești nebun sau beat, omule?”

– ”Nu sunt nici nebun, nici beat”, i-a răspuns Sfântul, ”doar sunt flămând”. La propunerile ofițerului turc, singurul lucru pe care îl spunea era acela că este pregătit să-și verse sângele său pentru Hristos.

L-au închis în închisoare și i-au băgat picioarele în butuci, instrumentul de tortură. Sfântul avea smerenie, încât cânta imnuri și avea vocea într-adevăr foarte plăcută. Din răutate, paznicul a intrat în celulă și a întins lemnul de pedeapsă la maxim, pricinuind Sfântului dureri insuportabile, iar apoi a început să-l lovească cu piciorul pe unde nimerea, astfel încât Sfântul a început să sângereze pe gură. Cu toate acestea, mulțumea mereu lui Dumnezeu pentru suferințele sale.

Unii creștini iubitori ai mucenicilor au reușit să intre în închisoare și să îl întărească pe Sfânt. Aceștia au istorisit și osteneala lui. În închisoare a avut multe descoperiri care l-au întărit duhovnicește. De asemenea, Biserica locală a avut grijă ca Sfântul să se împărtășească în închisoare regulat cu Trupul și Sângele lui Hristos. A avut parte de al doilea proces, cu multe ispitiri, când sub formă de promisiuni, când sub formă de amenințări. Sfântul îi chema pe judecători să creadă în Hristos, înfuriindu-i. La plecarea de la judecătorie, l-au împins cu furie și l-au lovit, prăvălindu-l în jos pe scară. Pe tot drumul înapoi spre temniță, paznicul și ceilalți îl loveau, iar în închisoare l-au torturat atît de tare cu lemnul, încât i-au desfăcut literalmente picioarele. Și Sfântul cânta continuu și striga către Mântuitorul: ”Doamne, privește-mă, cel care s-a lepădat de Tine”.

Mulți creștini, din prima zi în care Sfântul Marcu a fost arestat și torturat, au început un post aspru și cu multă rugăciune, iar toate bisericile săvârșeau Sfânta Liturghie zilnic, pentru a-l întări pe mucenic. Însuși Sfântul îi ruga pe creștini să se roage și să nu le pară rău pentru el. ”Mâine va fi cununia mea”, spunea cu patos, ”să vă bucurați, să nu vă pară rău și să plângeți”. El însuși și-a cunoscut moartea dinainte și și-a cerut iertare de la toți, mulțumindu-le pentru rugăciunile lor.

În cele din urmă l-au scos din închisoare și, lovindu-l, împingându-l și înjurându-l, l-au adus la tribunal, unde erau adunați toți ofițerii turci și învățătorii musulmani. După a treia mărturisire a lui, la data de 5 iunie 1801, a fost condamnat la moarte prin sabie. A ieșit din tribunal nespus de bucuros, iar fața lui strălucea. Și, deși picioarele îi erau zdrobite și mâinile legate, pur și simplu alerga spre locul de execuție, ca și când nu ar fi călcat pe pământ. Acest fapt l-au văzut și paznicii, spunând că demonii îl duceau ridicat în aer, pentru că le era greu să alerge alături de el.

Ága și soldații se luptau să înfrâneze mulțimea care se adunase pentru a vedea execuția mucenicului. Când au ajuns la locul cunoscut, Sfântul a îngenunchiat singur, cu bucurie, și i-a spus călăului: ”Vino, lovește!” Călăul, neîndemânatic, nu a reușit dintr-o lovitură de sabie să îi taie capul, ba i-a scăpat și sabia din mână. Sfântul a căzut jos, ghemuit, nemișcat, fără să se zvârcolească sau să strige. Călăul a luat sabia și, din mai multe lovituri, l-a decapitat. Creștinii îl slăveau pe Dumnezeu, mulți alergau la biserici, unde își exprimau bucuria, cântând imnuri. Toți, cu un avânt de nestăpânit, fără a se uita la bani, încercau să obțină ceva de la mucenic: fie pământ udat cu sânge, fie o bucată din îmbrăcămintea lui. Sfintele Moaște, cumpărate cu mulți bani de creștini, izvorau mir.

Minunile uimitoare care s-au petrecut în vremea martiriului Sfântul Nou Mucenic Marcu și după aceea se află în Sinaxar.