Sfântul Nou Mucenic Mihail Baknanás, Grădinarul din Atena

Mergând printre monumentele din marmură aflate încă în picioare sau căzute la pământ în Agora Antică din Atena, se pot găsi nu numai nume, podoabe sau inscripții cu teme idolatre, ci se pot citi și evenimente creștine, inscripționate de mâinile credincioșilor pe piatră tare, care constituie, de multe ori, o cronologie bună și credibilă.

În acest fel, se poate găsi și în ziua de azi, inscripționată în puține cuvinte pe o coloană a lui Zeus Olimpianul, moartea martirică a unui Nou Mucenic din Atena. Dacă evlaviosul călător este cu luare aminte și nu rămâne uimit doar de uriașii stâlpi de marmură, va vedea niște litere tremurate, inscripționate cu multă emoție și poate și cu multă teamă, de mâna unui creștin iubitor de mucenici: ”1771 iulie 9, a fost decapitat Mihail Paknanás”. Dacă doriți să aflați cine a fost acest Mihail Paknanás (sau Baknanás), de ce a fost decapitat, puteți citi în sinaxarul Bisericii: ”În ziua aceea, Sfântul Neomartir Mihail Grădinarul, martirizat în Atena, de sabie a pierit”. Și se pare că a dat dovadă de un mare curaj și răbdare în timpul torturii, pentru că în cunoscutul distih stă scris: ”Purtătorule de sabie care tai gâtul, Mihail nu se teme de sabie”.

Ghidați de ”Cronica” din Atena și de valorosul ”Noul Martirologiu” al Sfântului Nicodim Aghioritul, să ne întoarcem în urmă cu două secole pentru a onora memoria Sfântului Nou Mucenic Mihail Atenianul.

Sfântul Neomartir Mihail s-a născut în Atena, din părinți foarte săraci dar evlavioși, în jurul anului 1750. Sărăcia foarte mare a părinților nu i-a îngăduit să învețe carte. Și așa, analfabet și simplu, dar cu o mare credință în Hristos și în ortodoxie, Mihail a crescut alături de părinții săi binecuvântați. Când a început să crească, tatăl său l-a luat cu el să îl ajute în grădini, unde lucra. Astfel, vreme de câțiva ani a lucrat la câmp alături de tatăl său. Apoi, după ce și-a pierdut tatăl, și-a cumpărat un măgăruș și cu acesta mergea prin satele din jurul Atenei și transporta gunoi de grajd pentru grădinile pe care le îngrijise la început tatăl său. Câteodata cumpăra din oraș lucruri pe care țăranii nu le aveau în locurile lor și, atunci când mergea în satele acestora, le vindea. Așa își petrecea viața Mihail, cu mult efort și sudoare, când în grădinile atenienilor bogați, când pe drumurile greu de străbătut ale satelor dimprejurul Atenei, slăvind pe Dumnezeu Care l-a ținut în credința orotodoxă printre necredincioșii agareni, cărora le erau sclavi majoritatea grecilor.

Într-o zi, în timp ce se întorcea de prin sate, la intrarea în Atena s-a întâlnit cu paznicii din zonă, agareni și necredincioși. Aceștia l-au luat la ochi și, văzându-l simplu și fără carte, au crezut că îl vor face ușor să-și schimbe credința și au pregătit o mulțime de calomnii pe seama lui Mihail. Cea mai mare minciună era aceea că ducea praf de pușcă klefților (hoților), greci înarmați ce trăiau sus în munți. După cum se menționează în ”Cronică”, agarenii au venit împreună cu alții și l-au silit, printr-o mie și una de încercări, să se ”turcească”, adică să-și schimbe credința. Dar el, deși nu știa prea multă carte, nu a vrut să-L lase pe Hristos și să se închine la falșii profeți ai necredincioșilor, nici n-a vrut să lepede Sfânta Evanghelie și să treacă la Coran. Viețuirea ortodoxă a părinților lui îi întipărise foarte adânc credința în sufletul său și nimic nu ar fi putut să o dezrădăcineze. ”O, sfântă credință în Hristosul nostru! Cât de înțelepți sunt cei care Te au viu înlăuntrul lor, chiar de sunt simpli și fără carte. Și cum se întărește trupul și sufletul acelora care rămân cu credință oarbă în binecuvântata Ta putere dumnezeiască!”

A mai trecut ceva vreme și presiunile și diferitele tertipuri ale agarenilor nu dădeau rezultat. Pierzându-și răbdarea, turcii au început să-l intimideze, spunându-i că dacă nu dorește să-și schimbe credința și să devină turc, ei au sentința și porunca de a-l omorî. Aceste lucruri le-a auzit și un ortodox zelos, cu numele de Gheorghe, ce se temea ca nu cumva binecuvântatul Mihail, care avea vârsta de optsprezece ani, destul de tânăr ca să nu dea socoteală vieții și bucuriilor acesteia, să-și zdruncine credința și să și-o schimbe. Acesta s-a dus la închisoare, dădu bani la paznici pentru a-l lăsa să-l vadă pe Mihail. Îl găsi rugându-se în genunchi, cu lacrimi în ochi. Rămaseră amândoi mult timp împreună, rugându-se și cântând tropare bisericești. Acest Gheorghe a încercat, cu toată puterea pe care o au cuvintele unui fiu credincios al Ortodoxiei, să-l întărească în credința în Hristos și să-l încurajeze pe drumul spre mucenicie ce se deschidea deja în fața lui. Apoi s-a ridicat, l-a îmbrățișat pe Mihail, l-a sărutat și a plecat șoptind cuvinte de rugăciune. Loviturile și chinurile lui Mihail din partea agarenilor continuau neîncetat. Cu toate acestea, cu cât îl chinuiau mai mult, cu atât acesta devenea mai neclintit în refuzul lui: ”nu mă turcesc, nu mă turcesc, sunt creștin!”. La un moment dat, fu scos din închisoare și adus înaintea Agăi, sperând că dacă îl vor amăgi cu promisiuni precum haine scumpe, proprietăți, bogății și tot ce și-ar fi putut dori, doar-doar va ceda Sfântul.

Noul Mucenic a rămas neclintit în credința în Hristos și tot repeta aceste cuvinte: ”nu mă turcesc, nu mă turcesc”. Aga a început atunci să-l amenințe cu chinuri și cu ucidere dacă nu își schimbă credința. Sfântul spunea și repeta aceleași cuvinte, fără a-și pierde curajul. Atunci Aga l-a luat și l-a trimis la vestitul Kalopașá, cel din Ioanina, care s-a întâmplat să fie în acele zile în Atena. Aga nădăjduia ca Mihail să se înspăimânte văzând instrumentele pe care le folosea pentru chinuirea celor închiși în temniță și va trece la credința lor. Însă nici Kalopașá, cu toate făgăduințele și cu toate amenințările și chinurile, înfricoșându-l pe Mihail, nu a reușit să audă alte cuvinte din gura lui decât ”nu mă turcesc”. Văzând Kalopașá că nu poate să facă nimic cu făgăduințele și cu amenințările, apucă arma satanică a vicleniei, spunându-i: ”Bre, nebunule, leapădă-te pe moment de credința ta, pentru a-ți salva viața și după aceea mergi într-alt loc și întoarce-te la credința ta”. Dar mucenicul nu accepta în nici un fel, ci striga neîncetat: ”nu mă turcesc, nu mă turcesc!”

Văzând Kalopașá că Sfântul Mihail nu își lasă nicicum credința, l-a trimis la judecător. Și acela, desigur, a încercat să-l facă să își schimbe credința, în felul lui, înainte de a-l judeca, însă cu același rezultat: Sfântul îi spunea în față, ”nu mă turcesc”. Atunci judecătorul s-a înfuriat și a luat hotărârea de a-i fi tăiat capul.

Sfântul și-a ascultat sentința netulburat și apoi i-a urmat pe slujitorii înarmați care l-au dus la locul de condamnare. Legat, chinuit și sfârșit de martiriu, Sfântul încă mai avea puterea de a alerga la locul martiriului. Pe drum, întâlnind creștini, le spunea, strigând și implorând: ”Iertați-mă, fraților, și Dumnezeu o să vă ierte!”. Când a ajuns la locul rânduit, a îngenunchiat, s-a rugat Mântuitorului Hristos, Cel dintâi dintre Mucenici, și și-a aplecat capul cu bucurie, ca și când ar fi așteptat viață de la sabie, iar nu moarte.

Necredinciosul călău agarean l-a apucat de păr și la lovit cu sabia la gât, cu partea care nu tăia, pentru a-l face să-și piardă curajul și să se lepede de Hristos. Sfântul îi spunea: ”Lovește pentru credință!” Ucigașul atunci a întors sabia cu partea tăioasă și a început să îi taie gâtul puțin câte puțin, ca să vadă dacă o să se vaite de durere, dacă o să se căiască și o să devină musulman. Dar în zadar aștepta ca Sfântul să își schimbe părerea și credința, căci acesta striga și mai tare: ”Lovește pentru credință!”. Atunci, călăul s-a înfuriat și l-a lovit pe Sfânt cu toată puterea lui, tăindu-l cinstitul cap, în timp ce sufletul său, încoronat și curățit în sângele muceniciei, a urcat să se odihnească întru Împărăția lui Dumnezeu (pe data de 6 sau 30 iunie sau 9 iulie 1770 sau 1771, după cum ne arată diferite surse).

Casa Sfântului Nou Mucenic Mihail Baknanas, în Vechea Agora din Atena. Fotografie din 1935, Arhiva Școlii Americane de Studii Clasice

Sfântul Nou Mucenic Mihail grădinarul, împreună cu alt nor de Noi Mucenici, au întărit ortodoxia, nu prin cuvintre, ci cu sângele muceniciei lor, în anii amari ai ocupației turcești. Nu numai că au ajutat să nu moară spiritul neamului, dar au și întărit și reînnoit credința creștinilor, obosită și lipsită de vlagă.

Trebuia să se cunoască această încercare amară și botezul în sângele muceniciei, pentru a fi reînnoită credința în Hristos. Atunci când frica de Dumnezeu s-a împuținat, când credința devenea din ce în ce mai șubredă, când răul creștea și Evanghelia nu mai era prețuită, când virtutea își pierdea numele iar nădejdea era înăbușită, atunci Dumnezeul nostru a trimis acest nor luminos al Noilor Mucenici pentru a se împlini:

a) reînnoirea credinței ortodoxe, prin cuvintele Sfântului Nicodim

b) readucerea aminte necredincioșilor de ziua judecății

c) slăvirea Bisericii ortodoxe a Răsăritului și rușinarea celor de alte credințe.

Se pare că și astăzi credința noastră în Hristos s-a răcit și numai Dumnezeu cunoaște cum și când va încerca credința noastră ”ca pe aur în topitoare” (Înțelepciunea lui Solomon 3, 6).

De aceea, exemplul Sfântului Mihail, Noul Mucenic, trebuie să îl avem adesea în mințile noastre, deoarece ne întărește credința, ne apropie mai mult de Mirele ceresc al sufletelor noastre și ne dă putere, de va fi nevoie, să alergăm binevoitori la mucenicie.

Și să nu uităm minunatul cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, cum că ”mucenicia nu se socotește numai prin făptuire, ci și prin dorință. Mucenic nu devine cineva doar dacă i se taie capul, ci și atunci când arată și dorință de martiriu”. Dacă ar dori cineva să vadă cinstirea noastră pentru Sfinților Noi Mucenici, cărora le datorăm nu numai ortodoxia noastră, ci și acest fundament rațional al nostru (și acesta nu este un simplu cuvânt, ci adevărul real), și ar voi să vadă o bisericuță a Sfântului Nou Mucenic Mihail în Atena, în acest labirint zgomotos al ”betonului”, nu v-a reuși, pentru că nu s-a găsit vreo donație care «să-l scoată din închisoare» pe Sfântul și să-l așeze într-un paraclis, într-o icoană cu candelă. Avem timp și bani pentru a construi blocuri și palate, cinematografe și săli de teatru, ne legăm sufletul nostru de imobiliare și alte lucruri, dar nu avem resurse pentru a arăta evlavie față de aceia care și-au oferit sângele lor sfințit pentru întărirea credinței noastre.

Niciodată nu au fost mai actuale cuvintele Sfântului Nicodim: „Pentru a avea statornicie în credință, este nevoie să aveți și viață creștinească, ca urmare a acestei credințe. Adică, întovărășită cu faptele bune, dreapta și sfânta credință naște și întărește dreapta și sfânta viețuire, și invers, sfânta viețuire naște și întărește sfânta credință. Vedem că cei care neagă credința în Hristos ori cad în doctrine greșite, au o viață vicleană, vicioasă și imorală. Dacă aveți o viață credincioasă, nu numai că voiți să păstrați credința ortodoxă, nu doar că nu voiți să vă faceți pricină prin care necuviincioșii să hulească Sfântul nume și credința în Hristos, dar și pe cei de altă credință voiți să-i îndemnați să se întoarcă la aceasta, văzând aceștia lumina lucrurilor bune ale noastre, după cum a spus Domnul: Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru cel din Ceruri” (Matei 5, 16).

Sursa: Π.Β. Πάσχου, Έρως Ορθοδοξίας, Edit. Apostoliki Diakonia, Atena, 1987