Sfântul Panaghis Basias (+1888) – 7 iunie

Sfântul Panaghís s-a născut în anul 1801 în Kefalonia dintr-o familie nobilă și de mic copil a arătat o inteligență sclipitoare și o mare dragoste pentru citirea cărților sfinte. Atunci când a murit tatăl lui, a fost obligat să își asume protecția mamei și a surorii sale și a început să practice profesia de dascăl, cu toate că era foarte tânăr. Dar nu după mult timp a demisionat pentru a evita să facă compromisuri în fața presiunii Autorităților engleze ocupante[i], pentru credința lui și sentimentele patriotice, și şi-a practicat profesia în privat până în ziua în care a hotărât să rupă orice legătură cu lumea, abandonându-și familia și cariera şi devenind monah la Mănăstirea Preasfintei Născătoare din Vlaherne, în insula Dio. După rugămințile insistente ale mamei lui, s-a întors la Lixuri, fără a renunța, însă, la viața ascetică pe care şi-o alesese.

A fost hirotonit preot la vârsta de treizeci și cinci de ani și de atunci s-a dăruit în totalitate Bisericii, cu slujirea aproape zilnică a Sfintei Liturghii, cu predicarea cuvântului și mai ales cu exemplul virtuților evanghelice. Stătea în biserică ca un stâlp al rugăciunii, iar când ieșea, făcea milostenie celor nevoiași, îi vizita pe cei îndurerați sau aducea sufletele rătăcite înapoi la turmă. Nu a vrut niciodată să fie mutat la vreo parohie de mir, pentru a evita ispitele trupești și presiunile ocupanților, și de aceea s-a stabilit la mica Mănăstire a Sfântului Spiridon, de unde, timp de cincizeci de ani, a împărțit tuturor oamenilor de la Kefalonia tezaurul care era ascuns în inima lui.

Urmând exemplul Sfântului Gherasim (20 oct.) și a Sfântului Antim cel Orb (4 sept.), papa-Basias (parintele Basias) învăța și răspândea harul lui Dumnezeu în lume, fără a-şi părăsi schitul lui. Mergea, de asemenea, să slujească la toate bisericuțele care erau răspândite în jurul Lixuri-ului, unde se adunau mulțime de credincioși.

Vânzând toată averea familiei lui, a împărţit banii săracilor, pe care îi considera copiii lui. Când venea în oraș, îl urma întotdeauna un roi de femei sărace, cărora le dădea tot ce avea și ce nu avea, ajungând până și în situația de a rămâne fără mâncare.

Ca un nou Sfânt Nicolae, știa care familie avea deosebită nevoie și intervenea ca să sprijine și să întărească credința acelora în Dumnezeu. Dragostea lui pentru aproapele era însoţită de îndrăzneală și de multe ori intra în magazine, deschidea casieria și lua ce credea că e necesar pentru milosteniile lui. Într-o zi, un bucătar a refuzat să îi dea ceea ce-i ceruse, dar aluatul aceluia s-a stricat.

Sfântul Panaghis dobândise darurile înainte-vederii și al profeției, pe care le folosea pentru a îndrepta sufletele. Acelora care urmau să moară în curând, în mod insistent le recomanda să meargă la spovedit sau îi avertiza cu sugestii pe aceia care urmau să comită un păcat grav. Într-o noapte ploioasă, întâlnind pe drum pe cineva care mergea să păcătuiască a strigat: ”Păcat, păcat, întoarce-te la casa ta!” Altă dată, o mamă care tocmai își pierduse cei doi fii ai săi unul după altul, a căzut în disperare și s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Sfântul părinte a alergat la casa ei, aceasta a refuzat să îi deschidă, înjurându-l, dar Sfântul a deschis ușa făcând semnul Sfintei cruci. Când a intrat în casă, unde erau portretele celor doi copii morți, chipurile au prins viață și, scoțând pistoale, se împușcau unul pe altul. Sfântul Panaghis a dezvăluit atunci mamei lor că se îndrăgostiseră de aceeași femeie și ar fi murit în acest fel dacă nu ar fi intervenit Dumnezeu pentru a preveni acest rău mai mare.

Altă dată, intrând într-o casă unde se pregătea mâncare într-o oală, deoarece așteptau musafiri, Sfântul a răsturnat-o fiindcă, mai înainte, venise un sărac și fusese alungat cu mâna goală.

Aceste daruri din belșug ale lui Dumnezeu nu i-au fost date lui Papa-Basias fără a-l chinui ”un ghimpe în trup” (II Corinteni 12,7). După aproape zece ani de la hirotonia lui, s-a îmbolnăvit de neurastenie, care l-a făcut să-și piardă controlul de sine: scotea strigăte, își rădea barba și părul, arunca afară tot ce găsea în fața lui. După șase luni, când și-a revenit, a atribuit boala păcatelor lui. În continuare, crize asemănătoare se repetau la fiecare doi sau trei ani. În cele din urmă, a stat la pat ultimii cinci ani din viața lui. Nu a fost lipsit de darurile descoperirii Dumnezeiești și mângâierea sufletelor, iar oamenii nu și-au pierdut în nici un fel dragostea și devotamentul față de el. Dimpotrivă, toți care sufereau de chinuri și necazuri, ori se aflau în greutăți, știau că ușa chiliei lui le era mereu deschisă, iar Sfântul părinte nu pregeta să se afle în mijlocul vieții bisericești din Kefalonia.

Sfântul a dobândit atâta prestigiu, încât deseori intervenea activ pentru a corecta nedreptățile sau a-i mustra pe cei responsabili de fapte imorale și întotdeauna dădea ascultare vocii lui Dumnezeu.

După ce a îndurat cu răbdare și recunoștință față de Dumnezeu crucea îndelungată și umilitoare a bolii, pe care unii o considerau un fel de ”Nebunie după Hristos” – Sfântul Panaghis a adormit în Domnul în data de 7 iunie 1888.

Timp de două zile și două nopți, credincioșii au venit să se închine Moaștelor lui, iar cinstirea lui a continuat să crească în mod spontan nu numai în Kefalonia, ci în toată Grecia, mai ales după mutarea moaștelor în 1976.[ii]

Sursa: Ieromonahul Makarios Simonopetritul, ”Noul sinaxar al Bisericii Ortodoxe” (volumul 10 – Iunie), Editura Indiktos.