Tăcerea Bisericii este ca o pedeapsă pentru popor

Acest interviu a fost acordat în exclusivitate site-ului Pemptousia de către unul dintre cei mai activi ierarhi ai Bisericii noastre, Î.P.S. Ánthimos, Mitropolitul de Alexandroúpolis, care, printre altele, şi-a făcut o obişnuinţă din îndrăzneala de a interveni în problemele contemporane care preocupă turma cuvântătoare a ţării noastre.

Pemptousia (P.): Trăiţi într-o zonă deosebit de sensibilă. Care este nivelul moral al credincioşilor din turma pe care o păstoriţi?

Ánthimos, Mitropolitul de Alexandroúpolis (A. A.): M-am născut şi am crescut în Alexandroúpolis şi pot face o comparaţie avizată între vremurile care au trecut şi prezent. Am fost uitaţi vreme de decenii: loc de surghiun. Am cunoscut apoi o mulţime de legi de dezvoltare care, dacă ar fi beneficiat de un minim control, iar situaţia nu ar fi fost exploatată în folosul unora sau altora, astăzi am fi fost Elveţia. Acum a venit această criză. Nivelul moral al locuitorilor din Tracia este mediu. Atunci când locuitorii din zona de graniţă nu au conştiinţa propriei valori, centrul trebuie tremure şi să se teamă. E nevoie de măsuri speciale la nivel naţional pentru ca locuitorii Traciei să nu mai emigreze în căutarea unei sorţi mai bune iar banii din economia ţării noastre să nu se mai scurgă către ţările învecinate. Avem nevoie să simţim că mâna puternică a statului nostru ne şi sprijină, dar şi că ne trage de urechi. Nu spun aceasta din vreun interes regionalist! Este o necesitate naţională, acum, când centrul intereselor internaţionale s-a mutat în Balcani. Iar noi, din punct de vedere geografic, cultural şi emoţional, suntem mai aproape de acest centru decât restul Greciei.

P.: Sunteţi responsabil de o regiune de circulaţie intensă a oamenilor care vin din alte ţări în căutarea unui viitor. Ce credeţi că ar trebui să se întâmple în ceea ce priveşte chestiunea emigraţiei în ţara noastră? Care este atitudinea statului?

A. A.: Până acum trei ani imigraţia era o problemă care îi împărţea pe greci în cosmopoliţi şi xenofobi. Acum ne dăm seama de incapacitatea noastră de a deveni ceea ce elenismul a fost întotdeauna, adică un creuzet care a înghiţit popoare şi civilizaţii, în mod benefic, însă. Şi aceasta din pricină că noi înşine nu mai avem conştiinţa rolului nostru civilizator şi a poziţiei noastre geostrategice în regiune. Teama de imigranţi şi războiul împotriva lor va deveni şi mai acerb în Grecia, dacă nu vom găsi modalitatea de a-i eleniza. Însă, pentru a oferi un asemenea dar, trebuie mai întâi să-l avem noi înşine. În măsura în care înţelegem acest lucru, vom încerca să cosmetizăm problema recurgând la tertipuri de genul legilor anti-rasiste. Acel om politic grec care va vedea problema din acest punct de vedere va scăpa Europa de războaiele religioase, pe care – vrea, nu vrea – a început să le propovăduiască.

ÎPS Anthimos, la facerea mirului

P.: În ultima vreme se vorbeşte multe despre necesitatea unei noi legi antirasiste. Care este poziţia Voastră în raport cu această problemă? Credeţi că aplicarea unei asemenea legi va aduce chestiunea Bisericii în atenţia publică?

A. A.: Nu neapărat. Biserica are propriile ei modalităţi de exprimare: prin parabole, prin simboluri, prin imagini, prin anumite gesturi, chiar şi prin tăcerea sa. Sigur, tăcerea Bisericii este o pedeapsă pentru popor. Cuvântul nostru reprezintă, însă, o uriaşă răspundere, pentru care vom da seamă în faţa lui Dumnezeu. Reuşita cuvântului eclesiastic se bazează pe doi piloni: 1. Pentru noi cuvintele nu sunt palavre, pentru noi cuvântul este persoană, este Cuvântul cel întrupat. 2. Cuvântul nostru nu are drept obiectiv să facă Biserica populară, ci este precum sarea – poate să dea gust mâncării, dar pusă pe rană, ustură.

Îmi permiteţi să vă întorc întrebarea? Societatea noastră mai are nevoie de cuvântul Bisericii? Întotdeauna, ori de câte ori e nevoie sau numai conjunctural? Iertaţi-mi această întrebare tragică. Cu cât grecul de astăzi nu dă un răspuns la această întrebare, cu atât mai mult va pierde direcţia, iar locul se va pustii. De altfel, vedeţi că religiile revin, din păcate, în avanscenă. Prin urmare, fie că ne place, fie că nu, trebuie să facem o alegere.

P.: Din punct de vedere geografic vă găsiţi foarte aproape de unul din centrele asupra căruia se îndreaptă atenţia întregii lumi: Constantinopolul şi piaţa Taksím. Ce anume credeţi că a contribuit la inflamarea situaţiei? Care credeţi că este poziţia elementului creştin şi elen în noua situaţie?

A. A.: În urmă cu câteva zile, în Turcia a început un război ideologic pan-european, dinainte plănuit, care, dacă nu va fi deviat de factori imprevizibili, va avea rezultate bune. Acest război va chinui Europa până în 2020. Pe de-o parte sunt baricadele din piaţa Taksím, formate din elementul tradiţionalist islamist, ameninţător, iar pe de altă parte, în ciuda aparenţelor, premierul Erdogan şi civilizaţia greacă antică şi bizantină, cu care Turcia începe să se familiarizeze, mai ales acum când a realizat că nici un alt popor nu o mai revendică. Oricine se uită la telenovela Suleiman Magnificul înţelege aceşti doi poli. Teribilul război din zona răsăriteană a Mării Egee va fi până în 2020 un război cultural, şi în această treierătoare vor fi aruncate cărţi, monumente, limbi, tradiţii, obiceiuri, genomuri şi obârşii. Vai de noi dacă insistăm să rămânem în istoria soft, de tip Verémīs şi Repoúsīs. Vom deveni nu protagonişti, ci spectatori ai unui război tragic, în urma căruia va fi desemnat învingătorul acestei zone, cel care va prelua şi va administra exploatarea zăcămintelor din Marea Egee.

P.: Vă mulţumim mult!

A.A.: Şi eu vă mulţumesc!