Tradiţiile spirituale româno-athonite şi moştenirea Sfântului Munte în România

Mai înainte de toate, aş vrea să spun câteva cuvinte despre teritoriul actualei Românii. Acest spaţiu a oferit ospitalitate multor categorii de greci. Începând cu secolul al XIV-lea şi până târziu în secolul al XX-lea, diferite categorii s-au stabilit aici: prinţi, mai târziu politicieni, nobili, profesori privaţi la curţile voievozilor şi ai copiilor nobililor locali, profesori faimoşi la Academiile Domneşti de la Iaşi şi Bucureşti, scriitori, traducători, copiatori, corectori, tipografi, medici, terapeuţi tradiţionali, secretari, proprietari de pământ, bibliotecari şi librari, editori, avocaţi şi alţii. Printre ei, desigur se găseau şi clerici de tot felul. Acesta constituia tabloul general.

În privinţa relaţiilor dintre Sfântul Munte şi Principatele Dunărene (îndeosebi Valahia şi Moldova), acestea erau străvechi, intense şi variate.

Pe de o parte, domnitorii acestor două regiuni au sprijinit (încă din secolul al XIV-lea şi până târziu în secolul al XIX-lea) atât Protáton-ul [centrul administrativ al Sfântului Munte, n.tr.], cât şi oricare altă mănăstire athonită separat, ducând o politică de tip “imperial”. Această politică constituia un efort de reconstruire a Imperiului Bizantin în forme simbolice, sub mantia eclesiastică a Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, a Sfântului Munte şi a altor centre importante ale Orientului Ortodox. În acest sens, domnitorii înşişi au adoptat la curte structurile bizantine, împreună cu stilul de viaţă al împăraţilor bizantini, ţinând o legătură strânsă cu populaţiile înrobite şi oferind un sprijin substanţial atât Sfântului Munte, cât şi celorlalte centre importante ale ortodoxiei, precum Patriarhia Ierusalimului, a Alexandriei, a Antiohiei, cu Mănăstirea din Sinai, cu Trebizonda, precum şi cu Mănăstirile din Epir.

Desigur, această politică de tip „imperial” nu era singura explicaţie a diverselor ajutoare oferite Protáton-ului şi tuturor mănăstirilor aghiorite, chiar şi schiturilor, precum Schitul Kavsokalyvía. Pe de o parte, prinţii domnitori ai Valahiei şi Moldovei dădeau dovadă de o mare evlavie. Pe de altă parte, tot ei răspundeau cu mult sârg cererilor adresate de monahii aghioriţi atunci când mănăstirile lor se găseau în nevoi. În special în epoca în care Serbia fusese învinsă de otomani, iar Rusia încă nu era gata să sprijine Sfântul Munte, singura regiune care ar fi putut-o face au fost Principatele Dunărene. Acest lucru se datora faptului că prinţii conducători, îmbinând acţiunile militare cu diplomația, asigurau o semi-autonomie, lucru care îi ajuta în realizarea a ceea ce îşi propuneau.

Ajutoarele către Sfântul Munte au fost atât de importante, încât cunoscutul istoric Porfyrie Uspenski, în al treilea volum al lucrării Historia Afona, publicată la Sankt Petersburg în 1884, scria, redau cuvânt cu cuvânt: „Nici un alt popor nu a ajutat Sfântul Munte atât de mult precum românii”.

Ajutoarele oferite mănăstirilor athonite de către prinţii domnitori şi de alţi demnitari din Moldova şi Valahia erau extrem de variate: ajutor financiar, sprijin pentru lucrări de construcţie, adică renovări de biserici, reparaţii şi picturi, reparaţii şi pictări de altare, construcţia de turnuri, ziduri de apărare şi paraclise. Mulţumită a trei cercetători francezi, Millet, Pargoire şi Petit, inscripţiile de pe turnuri, docuri şi biserici din afara mănăstirilor aparţinând Protáton-ului şi celorlalte 12 mănăstiri, dovedind ajutorul principilor şi demnitarilor români, au fost adunate într-o carte publicată în 1904 (şi republicată 100 de ani mai târziu, de către Editura Agioreitikí Estía). În unele cazuri, pe zidurile unor biserici aparţinând mănăstirilor aghiorite sunt pictaţi imagini ale principilor sau mitropoliţilor din Ţările Române, precum Radu Mihnea al Valahiei la Mănăstirea Ivíron ori bine cunoscutul mitropolit Veniamin Costachi al Moldovei la Mănăstirea Esfigmenu. Din când în când, diverse obiecte liturgice erau trimise în locurile de pelerinaj din Orientul Ortodox, adică icoane (precum icoana Sfântului Athanasie păstrată la Mănăstirea Marea Lavră), potire şi discuri, veşminte, precum şi minunate manuscrise, adevărate opere de artă bisericească. Aceste manuscrise, îndeosebi Evangheliare, au fost trimise Mănăstirilor Vatopedi, Cutlumuş, Xiropotamu şi Simonopetra. În unele cazuri, în mănăstiri precum Dochiariou, se găsesc morminte ale mitropoliţilor români. Cel mai substanţial ajutor l-a constituit, în opinia mea, donarea unui mare număr de mănăstiri, biserici şi schituri atât Protáton-ului, cât şi aproape fiecărei alte mănăstiri din Sfântul Munte. Subliniez aici, încă o dată, că aceste donaţii erau oferite şi altor multor centre din Orientul Ortodox, precum Sinai, Patriarhii, Sfântul Mormânt, Patmos, unele mănăstiri din Epir, Meteora, dar şi la Mănăstirea Dousikoú din Tessalia.

Am fost preocupat de chestiunea metoacelor închinate vreme de mai mulţi ani, dar nu am putut ajunge la un rezultat final. Vreau să spun că, în momentul în care credeam că numărul stabilit era cel final, descopeream fie într-un document, fie în urma unei vizite prin vreun loc, că o mică mănăstire sau vreun schit fuseseră de fapt închinate Sfântului Munte, de exemplu. Nici în cazul Sfântului Munte, nici în cazul celorlalte centre din Orientul ortodox menţionate anterior, numărul nu poate fi considerat final. Aş vrea să fie clar că vorbesc atât de metoace directe, adică metoace închinate fie Protáton-ului, fie altei mănăstiri aghiorite, cât şi de metoace indirecte, adică închinate unei mănăstiri, unui schit sau unei biserici care deja erau metoace ale Sfântului Munte. Câte metoace a avut Sfântul Munte în Moldova, Valahia şi în actuala Republică Moldova? Chiar dacă numerele sunt provizorii, ele sunt grăitoare, după cum urmează: Protáton 14, Marea Lavră 2, Vatopedi în jur de 60, Ivíron 26, Hilandar 2, Dionysíou 2, Cutlumuş 1, Pantocrator 1, Xiropotamu 4, Yografu 7, Dochiariu 4, Karakalu 1, Filotheu niciunul, Simonopetra 7, Sfântul Pavel 4, Stavronikita 5, Xenofon 2, Grigoriu 3, Esfigmenu 1, Rosikon 1, Konstamonitu 4. În privinţa celorlalte centre ale Orientului Ortodox, menţionez doar cazul Sfântului Mormânt, căruia i-au fost donate 36 de metoace, şi al Mănăstirii Sinai, care avea 21.

Toate metoacele aveau proprietăţi, în principal imobiliare, adică sate, ferme, vii, păduri, stupine, mori şi lacuri cu peşte. În plus, metoacele aveau în exploatare poduri, obţinând venituri şi de acolo.

În acest punct încep relaţiile athonito-române, prin trimiterea de metochiarídes de către mănăstirile aghiorite. Cine erau aceşti oameni, doar nişte administratori ai proprietăţilor metoacelor? Poate că unii, da. Dar cei mai mulţi dintre ei erau oameni de nivel înalt, atât din punct de vedere administrativ, cât – mai ales – din punct de vedere spiritual. De asemenea, erau oameni care aveau un cuvânt de spus în chestiunile publice ale locurilor în care trăiau.

Cel mai faimos aghiorit, ce a trăit şi în Moldova şi în Basarabia, precum şi în alte teritorii aparţinând Rusiei, era Mitropolitul Grigorie de Irinoúpolis şi Vatoped, născut în Efes. El a trăit între 1764 şi 1846 (despre el, despre viaţa şi activitatea lui în favoarea grecilor în vremea de dinainte şi de după Revoluţia de la 1821 am scris o carte în greacă şi în română, în colaborare cu colegul meu Vladimir Mişchevca din Chişinău, Republica Moldova). Au mai fost şi alţii, precum Iacov de Traianoúpolis, Ioanichie al Synadelor, care erau mitropoliţi titulari, adică mitropoliţi fără mitropolie, după cum scria cineva. Cei mai mulţi dintre ei au contribuit la buna administrare a metoacelor şi la creşterea veniturilor mănăstirilor de care aparţineau acele metoace.

Un alt aspect al relaţiilor athonito-române au fost – începând cu secolul al XVII-lea – misiunile monahilor aghioriţi fie doar în Moldo-Valahia, fie în Moldova şi Valahia ca parte din călătorii mai extinse, în căutare de ajutoare. Cerşetoria, un fenomen de care s-a preocupat cunoscutul arhitect Miltiádis Polyvíou, din câte ştiu eu, era o modalitate foarte eficientă de strângere de fonduri pentru mănăstirile pe care le reprezentau respectivii monahi.

Cea mai cunoscută personalitate, care a făcut o călătorie prin insulele grecești, Constantinopol și, mai ales, prin Moldo-Vlahia, cu o bucată din Sfântul Lemn de la Mănăstirea Xiropotamu, a fost eruditul Chesarie Dapontes, din insula Skópelos. I-am studiat călătoriile acum 15 ani. Rezultatele acestor călătorii le-a notat într-o carte, Kípos Haríton (Grădina Harurilor), o capodoperă a literaturii greceşti din epocă. La sfârşit, Chesarie scrie: „Mogdavia a dat cu toată inima, iar Valahia, cu toată puterea”. Şi avea dreptate. A adus cu sine din Moldo-Valahia o Evanghelie îmbrăcată în argint, patru sfinte potire, o icoană a Maicii Domnului şi o alta a Sfintei Marame, decorată cu perle şi pietre scumpe, cruci, un chivot pentru Sfântul Lemn, iconostasul pentru un paraclis al Sfântului Constantin, patru veşminte preoţeşti, ceasuri, 119 bucăţi de marmură pentru pavarea unei podele într-o biserică şi 136 de plăci de plumb pentru acoperiş. În Valahia, doi fraţi, Constantin şi Răducanu Slătineanu, au oferit mănăstirii, ca metoc, Biserica Înălţării din oraşul românesc Slatina.

În cele din urmă, ar trebui să facem referire la prezenţa monahilor români în Mănăstirile din Sfântul Munte Athos, în schituri şi chiar la chilii ale mănăstirilor aghiorite.La sfârşitul secolului al XIV, românii s-au adunat la Mănăstirea Cutlumuş, unde monahul Mihail (fost Melchisedec), devenise egumen. Mai târziu au venit şi alţii. Începând cu secolul al XVIII-lea, prezenţa lor e semnalată la schitul idioritmic Lacu, aparţinând de Mănăstirea Sfântul Pavel, în vreme ce singurul schit chinovial românesc, Prodromu, a fost construit în 1866 pe teritoriul Marii Lavre, de care şi aparţine.

În secolul al XIX-lea, există înregistrări ale prezenţei monahilor români în chili aparţinând mănăstirilor Pantocrator,Vatopedi şi Dionysiou.

Această prezentare a relaţiilor româno-athonite şi athonito-române, multi-seculare, este foarte generală. Tot ce pot spune, la sfârşit, este că aceste relaţii au fost continue şi benefice pentru ambele părţi.

Lucrare prezentată în octombrie 2012, cu ocazia mesei rotunde cu tema “Post-secular dialogue: Athos and experience of tradition actualization”, ținută în cadrul celei de-a zecea sesiuni aniversare a World Public Forum – “Dialogue of Civilizations”– 4-7 octombrie, Rodos, 2012.