Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 75. Visul
4 June 2013După ce am cercetat faptele de după plecarea lui Sava la Domnul, să adăugăm una foarte însemnată. Ea este nu numai pe potriva şi asemenea celor de mai înainte, ci şi adeverirea, am spune, şi chezăşia acelor minuni. Acest fapt are menirea să alunge orice îndoială pe care ar avea-o unii cu privire la acele fapte mai presus de fire. De aceea a şi săvârşit-o Sfântul în chip minunat. Despre ea vom povesti îndată.
O dorinţă nestăvilită şi ascunsă îmi stăpânea sufletul, aceea de a scrie această povestire. Nu-mi puteam linişti gândul nici pentru o clipă. Eram robit cu totul de acest cuget, dar în acelaşi timp mă stăpânea şi o mare frică, după cum v-am mărturisit încă de la începutul cuvântului nostru, căci îmi dădeam seama de importanţa lucrării pe care doream să o fac. Puneam în cumpănă lucrul acesta cu puterea cuvântului meu. Totodată vedeam că eram foarte ocupat multe ceasuri pe zi, cu nenumărate probleme, cu preocupările nesfârşite care nu se mai împuţinau.
În cele din urmă dragostea fierbinte pentru Sava a biruit şi nu mai exista nici o împotrivire din partea mea. Am trecut cu vederea toate celelalte şi am început lucrarea punând înainte mijlocirile aceluia pentru reuşita ei şi cerând zilnic şi cu căldură ajutorul său ca să termin istorisirea, fără să fie întreruptă de preocupările pe care le aveam. Mă rugam ca să alcătuiesc cuvântul potrivit, cu voia acelui suflet mare, care să-mi arate şi dacă nu cumva mă abat de la scop. Acestea au fost introducerile, ca să zic aşa, şi câteva puncte de plecare pentru ceea ce am scris. Descrierea mergea foarte bine, ca şi cum cineva mi-ar fi dictat în chip nevăzut, cu toate că o mulţime de probleme veniseră peste mine.
Apropiaţii mei au rămas uimiţi văzând cum înaintează lucrarea. Mă apropiam cu scrisul de sfârşit. Atunci Sava a mai săvârşit o minune, aşa cum obişnuia. În felul acesta avea să descopere înaintea tuturor adevărul şi acrivia istorisirii şi, totodată, bunăvoinţa sa părintească faţă de simţămintele mele. Dar luaţi aminte la cuvintele mele.
Era noapte. Scriitorul meu, cel care a scris textul acesta exact aşa cum i l-am dat, a venit la mine. Era un cleric căsătorit, mai mare peste citeţi. A venit, aşadar, şi mi-a povestit următoarele:
– Alaltăieri noaptea am mers să mă odihnesc puţin, aşa cum obişnuiesc, deoarece eram ostenit din pricina muncii la cancelarie. Atunci am avut un vis. Se făcea că mă aflam, ca de obicei, în marea noastră catedrală mitropolitană, unde se săvârşea Jertfa cea de taină. Toţi stăteam în picioare, ca şi cum s-ar fi prăznuit o sărbătoare şi cântam dumnezeieştile cântări de laudă. Mi s-a părut că Preafericirea Voastră, păstorul de obşte al Bisericii noastre, săvârşeaţi Jertfa cea de taină împreună cu marele Sava.
Când a venit vremea citirii Evangheliei, ne-am ridicat cu toţii în picioare şi ascultam cu luare aminte acele dumnezeieşti cuvinte, aşa cum se cuvenea. Vă aflaţi amândoi în Sfântul Altar. Mi-am dat seama de aceasta fiindcă v-am auzit glasurile, căci de văzut, nu vă puteam vedea. Minunatul Sava începea citirea, iar Preafericirea Voastră repetaţi fiecare propoziţie pe care o citea. Nouă, celor aflaţi în biserică, prin repetarea aceasta a cuvintelor ni se făcea şi mai limpede înţelesul lor. Astfel aţi făcut până la sfârşitul citirii, transmiţându-ne nouă cuvintele lui Sava.
Evanghelia era aceea pe care o menţionează numai dumnezeiescul Luca şi care arată cum Stăpânul de obşte şi Domnul S-a pogorât pe pământ şi a venit în ţinutul în care a crescut, adică în Nazaret. Acolo, într-o zi de sâmbătă, a intrat în sinagoga iudeilor, a luat cartea lui Isaia ca să citească ceva şi a citit, după cum a binevoit, cuvintele pe care le-a spus proorocul despre El: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima”[1] şi celelalte[2].
După ce s-a terminat citirea – a continuat secretarul meu visul său – am văzut cum aţi făcut o sfântă ieşire din Altar. Aţi ieşit amândoi împreună, iar în urma voastră urmau slujitorii tainelor, ca de obicei. Noi stăteam fiecare la locul nostru. Când aţi trecut pe lângă mine, Sava s-a întors spre mine şi m-am privit cu multă seninătate. Apoi mi-a spus: „Toate cele pe care ţi le-a dat episcopul Bisericii să le scrii fără nici o şovăire. Sunt foarte bune şi foarte nimerite, căci martor vrednic de credinţă ale tuturor acestora sunt eu însumi. În afară de aceasta, vei deveni în curând, fără să te aştepţi, tatăl unui băiat, aşa cum mult îţi doreşti. Iar acest copil să fie chezăşia adevărului acestor cuvinte”.
După trei zile de la vederea şi auzirea acestor lucruri minunate, secretarul a venit la mine plin de frică şi de bucurie şi mi-a povestit visul acesta. În acel ceas eram cam la sfârşitul povestirii sau, mai exact, scriam ultimele cuvinte de invocare, aşa cum se obişnuieşte. Faptul acesta nu a fost întâmplător, ci s-a petrecut la vremea cea mai potrivită.
Visul a fost foarte limpede şi minunat. De aceea am socotit că trebuia să luăm aminte mai mult la semn decât la cele văzute. Dar ca să nu creadă unii că luăm aminte la vise fără a cerceta, tocmai pentru aceasta am considerat atunci că este mai bine să tac.
Soţia secretarului a zămislit îndată. După ce a trecut vremea rânduită, a născut un băiat pe care l-au numit Ştefan, după numele de botez al Sfântului Sava. Acum acest copil vesteşte cu tărie, ca o trâmbiţă însufleţită, proorocia Cuviosului şi adevereşte vedenia tatălui său. De aceea am socotit că lucrul acesta, vrednic de pomenire, nu este cu nimic mai prejos decât cele de mai înainte.
