“Albina muzicală” – un prim model de “românire” a cântărilor bisericești pe metrică bizantină

Ghenadie Arhiereul, Prefața la Albina muzicală, București 1875

Toate […] cântări[le] bisericești s-au tradus și în limba noastră română, însă în proză liberă, iar nu cu măsurile în care sunt compuse în originalul elinesc, și de aceea nu se pot cânta tehnic ca în grecește, afară de înseși-glasnicele [idiomelele], care nici în grecește nu au măsuri; iar cele [în grecește] măsurate, în românește se cântă numai pe asemuite. Notele de psaltichie după metodul cel nou s-au tradus și predat în românește de răposatul Macarie, care a înavuțit literatura bisericească cu mai multe cărți de muzică foarte bine lucrate, dar care n-a atins ramura cântărilor prosomiace [podobnice] și irmologice celor numite sýntoma [grabnice]; căci cele câteva prosomii sau podobii din Anastasimatar nu le putem zice că sunt lucrate, deoarece răposatul în loc de a constrânge proza neregulată să calce regulat după melodie, el, dimpotrivă, a constrâns melodia să se plece după toate neregularitățile prozei, încât melodia originară abia se poate descifra, numai în trăs[ăt]uri generale.

Cel dintâi român care a încercat această cale scabroasă și dificilă a fost Ioan Pralea din Iași, care între altele a tradus și amândouă Prohoadele, al Domnului și al Maicii Domnului cu măsurile originalului grecesc; dar limbajul său fiind un gerg [jargon, n.n.] ridicol, ele nu s-au putut adopta să se cânte în biserică. Mai în urmă dascălul Macarie, după cererea răposatului episcop de Buzău Chesarie, a refăcut Prohodul Domnului într-un limbaj serios și cuviincios unei asemenea cântări, și acela este care se cântă până astăzi în biserici și este și singura cântare măsurată în românește și pe care eu l-am refăcut din nou.

După acestea, dascălul Anton Pann, cântăreț și rimator de anecdote populare între altele, a făcut pe psaltichie și prosomiile celor opt glasuri, însă precum erau lucrate cele de dascălul Macarie, încât și de astă dată melodia originară rămase tot ascunsă printre rânduri. Cu toate acestea, masa cântăreților români și seminariștii necunoscând limba greacă, pre acestea le au de normă și încă din acestea abia învață numai câte una două de la fiecare glas; astfel că încet, încet, cei mai mulți dintre dânșii s-au depărtat cu totul de la adevăratele melodii eclesiastice și cântă care cum îi vine, încât putem zice că aceasta este prima cauză care a răcit și depărtat pe popor de la biserică, și proba la aceasta este că bisericile care au cântăreți buni chiar și astăzi sunt mai frecventate de popor decât cele ce au cântăreți proști.

Această necalculabilă pagubă sufletească văzând eu, și totodată văzând că nimeni nu ia inițiativa de a umple această mare lacună în sistemul cântărilor noastre bisericești, am zis: Cruce-ajută! și apucând pana în mână m-am pus pe lucru, și cu ajutorul Sfintei Cruci și cu osteneli nu puține am izbutit a face tipurile prosomiilor celor opt glasuri a se cânta întocmai ca în grecește. Dar am văzut că aceste tipuri puțin vor folosi, dacă celelalte cântări așa cum sunt nu se pot aplica în acestea, și m-am decis a face toate stihirile prosomiace ale duminicilor și sărbătorilor de peste an, ca să se cânte regulat după tipuri ca și în grecește. Și luptând cu dificultăți enorme, am terminat în acest volum cântările cele mai indispensabile din Triod, Penticostar și Octoih și câteva din Mineie. Și dacă această lucrare va fi bine primită, eu voi continua în același mod de a lucra și alte cântări sărbătorale.

În această cale încă nemaicălcată întru atâta întindere de vreun alt român, am întâmpinat dificultăți foarte mari la fiecare pas, atât din cauza lipsei de accent în silaba propenultimă, cât și mai multe din cauza prolixității limbii române, provenită din necapacitatea ei de a forma vorbe compuse ca cea grecească, căci vorbele compuse în grecește dau în românește cantitate de silabe îndoită și întreită, încât nu mai încăpeau toate silabele în scurtul spațiu al melodiei și a trebuit să aleg numai vorbele care încăpeau și care d[ăde]a[u] și accentul cerut de nota melodiei și înțelesul textului. Cei cunoscători de ambele limbi vor vedea cât de scrupulos am fost de a da înțelesul originalului în această traducție metrică, adesea mai inteligibil și decât în proza veche [din Mineie]. Însă, cu toată silința mea de a face cât s-ar fi putut mai bine, totuși recunosc că am trebuință de mare indulgență din partea celor competenți, pe care îi rog frățește să treacă cu vederea oarecare inversiuni de sintaxă și transpozițiuni de vorbe, pe care nici cu un chip nu le-am putut încongiurea [ocoli].

Avem o deplină convicțiune că această carte va da o nouă impulsiune muzicii bisericești și o va deștepta din somnul în care zace. Albina muzicală va fi indispensabilă fiecărui cântăreț ce-și respectă sacra sa profesiune, și sperăm că, încet, încet, ea îi va deprinde cu regula și îi va scoate din anarhia neregulei cu care s-au deprins din copilărie și care a produs degradarea muzicii bisericești. Această carte va fi încă și mai mult indispensabilă seminariștilor, care, după ce vor cunoaște cele opt glasuri principale, într-însa ei vor învăța variile flexiunii care decorează pe fiecare din glasuri; ele se pot învăța și reține cu multă înlesnire, fiind compuse cu acea simplicitate antică care farmecă auzul. În fine, sperăm că această primă operă în felul său va fi bine primită și susținută de cei cunoscători de muzica cea dulce și venerabilă a Bisericii noastre cu aceeași bunăvoință cu care eu am lucrat-o, neavând alt sprijin și conducător decât numai pe Sfânta Cruce, al cărei ajutor l-am invocat de la început […].

Scris-am în București la anul mântuirii 1875.

Autorul