Capadocia

Capadocia, țară de sfinți… Ca să se înrădăcineze creștinismul în sufletele capadocienilor, însă, a trebuit înlăturată atât adorarea zeităților orientale, cât și mitologia grecească.

Mulți iudei elenizați care locuiau în Capadocia au fost purtătorii noii religii creștine. După cum se spune, „potrivit tradiției”, aceștia se aflau în Ierusalim în Ziua Pogorârii Duhului Sfânt și au văzut cu proprii lor ochi evenimentele acelei zile cutremurătoare.

În unele din aceste comunități elenizate a pătruns pentru prima dată cuvântul Evangheliei prin însăși Apostolul Petru, pe la anul 50 d.Hr. În prima sa Epistolă, Apostolul se adresa locuitorilor acelor regiuni, sfătuindu-i să îndure cu îndrăzneală răutățile, ca astfel să fie preaslăvit adevăratul Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu l-a predicat în Capadocia și fratele lui Petru, Apostolul Andrei, și, probabil, și Apostolul Pavel. Primul episcop al Bisericii din Capadocia a fost, conform tradiției, sutașul Longhin, cel care, îndată după patimile Domnului, a mărturisit: “cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta”.

Încă din primii ani de creștinism au început persecuțiile. Cu toate acestea, credința se transmitea zi de zi altor și altor suflete. Astfel, în secolul al II-lea după Hristos, se consemnează existența a două mari centre episcopale, cel din Cezareea și cel din Melitene. Capadocia a încetat să mai fie cea mai îndepăratată provincie din Răsărit și s-a transformat într-un centru de formare a marilor bărbați duhovnicești, cei care au transmis cu râvnă gândirea lor teologică profundă cu mult mai departe de granițele ei. Fiii împăraților idolatri din Roma își făcuseră un scop din pierderea credinței înflăcărate a capadocienilor, scop care, însă, nu a fost atins. În primele secole creștine, în Capadocia s-au evidențiat atât mari personalități teologice, cât și mulțime de martiri.

Este cu neputință să enumerăm toți sfinții, care, fie erau capadocieni de neam, fie își aveau originea în altă parte, dar care au suferit martiriul în Capadocia. Orientativ, îi menționăm pe câțiva dintre aceștia: cei Doisprezece Martiri ai persecuției lui Dioclețian (290 d.Hr., în Cezareea), cei Patruzeci de Mucenici ai persecuției lui Liciniu (320 d.Hr., în Sevastia), Cuvioșii Mucenici Agathodor (din Tiana), Adrian (din Cezareea), Athinoghen (din Sevastia), Acachie (cel numit și Capadocianul) și Agapit (episcop de Sinasos), ierarhii Grigorie (din Neocezareea) și Firmilian (din Cezareea), Mamant (din Cezareea sau Gangra) – “vestitul martir al lui Hristos” pe care l-au lăudat Marele Vasilie și Grigorie Teologul –, Iulita – despre care Marele Vasilie vorbește cu admirație –, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, despre care tradiția spune că a omorât dragonul din muntele Arghéo, la sud de Zizíndere.

Două mari Biserici din Capadocia au trasat parcursul creștinismului în această regiune. Cea dintâi este biserica din Cezareea. Avem o mulțime de informații istorice de-a lungul primelor secole creștine, culminând cu apariția arianismului, acțiunile lui Iulian Apostatul și cu rolul episcopilor locali în manifestările ei eclesiastice și sociale. «Va avea totdeauna drepturile Patriarhiei…». Cealaltă mare Mitropolie a Capadociei era cea din Iconium, care avea două centre: cel din Iconium și cel din Nígdis. Primul episcop a fost Sosipatru, ucenic al Apostolului Pavel. În epoca primară a creștinismului, mulți ierarhi s-au remarcat prin lucrarea lor, ca de pildă: Alexandru (Episcopul Cezareei) – despre care se consideră că a adus în Capadocia predarea disciplinelor teologice care se studiau la Școala din Alexandria; Firmilian (Episcopul Neocezareei) – dușmanul ereziilor din acea perioadă, apărătorul și întemeietorul dogmelor ortodoxe, al administrației și al instituțiilor Bisericii prin prisma duhului liberal al Asiei Mici. Astfel, duhul caracteristic al Capadociei se îndreaptă spre epoca celor Trei Ierarhi, Părinții Capadocieni ai Bisericii.

Fără îndoială, în secolul al IV-lea, Capadocia a cunoscut cea mai mare înflorire duhovnicească și a fost devenit un bastion al creștinismului prin lucrarea Marelui Vasilie (Episcopul Cezareei), a lui Grigorie Theologul (Episcopul Sasimei, cunoscut și ca Grigorie de Nazianz) și a fratelui Sfântului Vasilie, Grigorie (Episcopul Nyssei). Părinții capadocieni au formulat dogma Sfintei Treimi, propunând pentru prima dată formularea Dumnezeu este esență-ființă în trei ipostasuri, punând astfel baza unei hristologii stabile și inteligibile, care a constituit, într-un final, baza Crezului.

În paralel, în această perioadă, dar și ulterior, și-au găsit refugiu în «pădurile» de piatră ale Capadociei cei dintâi pustnici, săpând peșteri în stâncile poroase, pe care le foloseau ca locuințe. Odată cu trecerea timpului, galeriile din stânci, bolovanii și pietrele, s-au umplut cu asceți. Prin studiul Scripturilor și cercetarea de sine, prin hrana puțină, rugăciune, psalmodie, pustnicii erau însetați să atingă viața cerească, oferind în același timp “diamante” de mare preț culturii bizantine și pilde neegalate de sfințenie. În secolul al V lea d.Hr., viața monahală era deja foarte bine organizată. În galeriile imense săpate în stânci au fost construite mănăstiri întregi și biserici elaborate, care stârnesc admirația chiar și în zilele noastre.

Panteonul Sfinților din Capadocia se întregește cu ultimul sfânt local, Sfântul Arsenie, numit și Capadocianul. Și el a fost unul dintre refugiații catastrofei din Asia Mică, urmând soarta compatrioților săi. Sfântul Arsenie a răsădit în Grecia, în pământul Macedoniei, evlavia adâncă a locuitorilor Capadociei, fiind cinstit ca unul dintre cei mai iubiți Sfinți recenți. Cinstirea lui ca sfânt a menținut nestinsă conștiința neuitatei patrii, a Capadociei.

De-a lungul istoriei, Capadocia a demonstrat, la fel ca și multe alte regiuni grecești, contopirea elenismului cu ortodoxia. Este vorba de un fenomen comun, pe parcursul mai multor secole, care a creat legături indisolubile. Acest parcurs comun poate fi observat de oricine în omiliile marelui Grigorie Teologul din Capadocia, dar și în concluziile istoricilor mai recenți: “Te iubesc, Grecia… ești a mea, te iubesc, căci de bunăvoie te-ai îndreptat spre Hristos” (Vasileios Tatákis).