În Creta

De eri plutim încet, abia mișcându-ne, pe o mare ca de untdelemn. Zadarnic așteptăm din cotrova măcar o adiere de vânt răcoritor. E așa de cald, că marea doarme moleșită, fără să mai respire parcă. Ne dor și ochii și capul de-atâta lumină orbitoare.

Razele soarelui de foc străpung țesătura pânzei sub care voim să ne umbrim; ard și moae smoala dintre scândurile punții înfierbântate.

Fumul, scăpat în răstimpuri din gura coșului, se înnalță drept în sus și rămâne mult așa, atârnat în văzduh, plutind ca niște nourași alburii de spumă.

Vre-o câțiva marsuini ne urmăresc, cerșindu-ne mâncarea; în salturi nebunești, se afundă și apar, făcând mereu la tumbe, întocmai cum se iau copii de țigani în urma trăsurilor pe drum.

O pasăre de mare, ce ne urmărea de mult în legănatul ei domol prin aer, se lasă obosită pe capătul unei vergi, fâlfâind ușor aripele albe desfăcute.

Uscatul trebue să fie pe aproape. Spre miazăzi, printre nourii albi ca niște grămezi de scamă deslânată, începe a sclipi în bataea soarelui o pată cu străluciri de sidef.

Acolo, în zarea aceia, a crescut tunătorul Zeus, adunătorul de nouri, părintele zeilor și al oamenilor, care, torcând destinele muritorilor, împărția tuturora și bunurile și relele.

E vârful, veșnic albit de zăpadă, al muntelui Ida.

Pământul Cretei începe a se zări.

Insula aceasta, cea mai mare din Archipelag, așezată aproape la aceiași depărtare de Europa, Asia și Africa, forma punctul de legătură între cele trei continente și centrul lumii vechi.

Istoria Cretei este încă necunoscută. Descoperile de mare preț, care se fac acum în insulă, la Festos și Knosos, dau mult de lucru archeologilor; se găsesc aici urmele unei civilizații foarte vechi, de aproape patru mii de ani.

De curând s-au început lucrările pentru descoperirile palatelor înțeleptului Minos, eroul Cretei, care a trăit cu vreo câteva veacuri înnaintea războiului troian; el este regele primului stat grecesc, despre care amintește istoria antică.

Insula Creta, așezată în mijlocul Mediteranei, în calea marilor migrații, la încrucișarea largilor drumuri de apă, între Egipet și Fenicia, cari i-au înlesnit civilizația, trebue socotită ca primul leagăn al Helenismului.

Țărmurile prăpăstioase, cu stânci dințate, încep a se desfășura înaintea noastră. Un lanț de munți cu piscurile albite tae insula în lungime.

Prin limpezimea aerului se zăresc, până în fundul văilor adânci, livezile de măslini, ca niște pete verzi pe fundul cafeniu al pământului pietros, sterp, ars de fierbințeala prea mare a soarelui. La poale se văd, în felurite chipuri, grămezi de pietre roșii, albe și vinete, – sfărămăturile stâncilor, rostogolite de vremuri în mare.

Ne îndreptăm încet în spre intrarea băei Suda.

Un port natural, sigur, apărat de vânturi și atât de larg, că ar putea adăposti o flotă uriașă în sânul său.

Se mai recunosc și azi urmele puterii venețiane; pe o mică insulă ca un bloc de piatră, desprinsă de coasta muntelui și aruncată mai departe în apă, se vede ruina zidurilor crenelate ale unui fort, care păzea intrarea în bae.

Printre dărâmături se mai deosebește încă placa de piatră, cu sculptura leului înnaripat al mândriei Veneții, care stăpânea odată, ca regină a mării, insulele întregului Levant.

În fundul golfului strălucesc două bastimente de războiu: unul francez și altul italian. Ancorăm lângă cel francez, care își poartă numele scris la pupă cu litere aurite: Condor, – un mic crucișător.

De-acum câțiva ani, din timpul războiului greco-turc, marile Puteri Europene au debarcat trupe, ocupând insula, având în totdeauna și câteva bastimente staționare în apele cretane.

Marinarii se înșiră la front pe punte, corniștii sună onorul, și ne schimbăm saluturile, obișnuite la întâlnirea vaselor de războiu, reprezentantele statelor a căror culori le poartă.

Vizitele de ceremonie se țin lanț. Bărcile cele mai frumoase, balinierile albe, lustruite, sunt lăsate la apă; marinarii cei mai chipeși, aleși pe sprinceană, lopătează în cadență desăvârșită; – e întotdeauna, în asemene împrejurări, un prilej de întrecere între națiuni.

Comandantul francez, un bătrân hazliu, ne întreabă, surâzând, dacă nu cumva am sosit și noi, ca să protejăm pe mândrii strănepoți ai vechilor Eleni, pentru a nu fi masacrați de barbarii Otomani? Și, la plecare, roagă pe comandantul nostru ca să felicite pe profesorii de limba franceză din România pentru modul strălucit cu care știu să învețe pe Români să vorbească franțuzește.

Toți așteptăm cu nerăbdare ora de bae, ca să ne răcorim în apa mării care, în golful acesta, e calmă ca apa unui lac

E atâta limpezime, că se zărește fundul ca printr-o sticlă albastră-străvezie.

Abia ne aruncăm în apă, câțiva înnotători mai îndrăzneți se îndreaptă în spre larg și deodată izbucnesc o mulțime de strigăte desperate pe vasele străine.

Ne zăpăcește zgomotul, și nu putem pricepe ce s-a întâmplat deodată. Simțim că un pericol ne amenință, fără să știm din care parte vine. Cuprinși de groază, cei care se găsesc în apă, se grăbesc, înnotând din răsputeri să ajungă la vas, să prindă cu mâna ceva, cătând astfel scăparea.

Iar cei rămași la bord, crezând că se înneacă vre-un om, sar repede în bărci, fără să știe în care parte să alerge în ajutor.

„Guardate!… Pesce-cane!… Guarda!… Le requin!… Le-tigre de mer!…” – strigătele acestea, repetate de-atâtea glasuri, se deosebesc din sgomotul care crește din ce în ce. Vreo-două bărci, mânate la disperare, sboară ca să culeagă din apă pe cei rămași în urmă. O barcă a vasului francez ajunge cea dintăi și ia vreo trei de-ai noștri.

Un ofițer francez ne lămurește că un requin, care se înfruptase cu carne omenească, înghițând un marinar englez, stă de câteva zile la pândă, așteptând vânatul ce trebuia să-i pice de la vre-unul din vasele ancorate în bae.

Ne descrie groaza și dușmănia ce o au marinarii francezi împotriva acestei hrăpărețe dihănii de apă, care e așa de puternică, că numai cu o lovitură de coadă poate omorî un om.

De cîte ori apare requinul în rada unde se află ancorată o escadră, se dă de știre la toate vasele și uneori se trage ca alarmă un foc de tun.

Când aripele nopții începură a înnegri zarea, marinarii, obișnuiți a se culcă devreme, începură să-și pregătească culcușurile afară pe punte, sub cerul liber. Înnăuntru căldura era chinuitoare.

O noapte senină și caldă se lasă din ce în ce, adormind pe nesimțite golful acesta adânc și tăcut, cu apa lui leneșă, umbrită în spre țărm într-o culoare albastră închisă, ca siniala.

În bruma argintie, ce cade cu încetul peste pământ și apă, nimic nu se mai mișcă; la mal, se simte numai un șopot tremurător de unde: e jocul înșelătoarei mări, care mângâe și sărută luciul pietrei, rozând fără încetare țărmul stâncos și prăbușit.

Departe, la intrare, se desemnează pe cer conturul fortului venețian; câteva stele, sclipind răslețe, par niște candele aprinse pe ruina zidirilor străvechi.

O pată neagră umbrește coasta sură a muntelui pleșuv; e o pădure de măslini, care se întinde până devale. Și dintr-acolo vine până la noi o adiere slabă, un suflu de răcoare, ca alintarea blândă a unei mâni ușoare, nevăzute.

În noaptea asta nu-i chip să adorm devreme. Mă plimb singur pe punte. Aud vorbă la proră.

Un grup de marinari, culcați, fără să doarmă, se află strânși în jurul lui Barba Gheorghe, bătrânul nostru pilot, ce pare că înșiră o poveste frumoasă de demult. Mă apropii, pe ascuns, și trag cu urechea să prind și eu un capăt din firul povestirii.

„…și plângea și se văita toată lumea din Atena, că iar venise rândul ca să plătească birul cătră regele din Creta.

În fiecare an, pleca o corabie mare, regească, și ducea acolo șapte băeți și șapte fete, tot ce eră mai frumos în Atena, și înnapoi nu-i mai întorcea, că îi mânca Minotaurul, pe care regele din Creta îl ținea închis într-un palat și îl hrănea cu carne de om.

Atunci se ridică Tezeu, cel frumos și viteaz, zicând că el are să meargă să ducă de data asta corabia la Creta. Părinții lui plângeau și nu-l lăsau să plece. Dar el n-a vrut să-i asculte. Și, când a fost să plece corabia regească, și-a ridicat pânzele negre, în semn că duce birul cel de moarte.

Dar regele cel bătrân, tatăl lui Tezeu, a zis: Fiule, dacă vei izbuti să scapi și tu cu viață, să ridici de departe pânzele cele albe, ca să știu eu și țara mea întreagă minunea ce s-a întâmplat.

După o săptămână de drum, corabia a ancorat aici, la Suda, unde ne aflăm noi. Tezeu, care era tot așa de voinic pe uscat ca și pe apă, era și frumos ca un înger. Ce-a făcut, ce-a dres, că Ariana, fata regelui din Creta, s-a amorezat nebună de el. Era acolo un palat, care se chemă Labirint, cu mii și mii de odăi; așa de încurcat era, că cine apuca să intre se rătăcea și înnapoi nu mai putea să iasă; soarele nu-l mai vedea și acolo îi putrezeau ciolanele. Dar Tezeu nu s-a rătăcit, că Ariana i-a dat pe ascuns un ghem de ață; și cu cât el mergea și s-afunda în palat, tot desfăcea firul în urma lui, ca să știe pe unde să se întoarcă. C-o singură tăetură de sabie a retezat capul Minotaurului, care era spaima Atenei. Apoi s-a îmbarcat în corabia lui și a reluat drumul spre Atena. Și, de bucurie mare, el a uitat ce i-a vorbit taică-său, ca să-și ridice pânzele albe la corabie. Și bătrânul stă pe mal la Pireea și se uită în zare; aștepta mereu corabia, care nu mai venea și el plângea și ziua și noaptea. Numai iacă într-o zi răsare în larg o corabie frumoasă. Toată lumea a cunoscut-o că-i corabia regească, dar nimeni nu îndrăzni să zică ceva de teamă că se vedeau bine pândele cele negre, umflate în vânt. Și regele bătrân începu să se vaite că i-a murit feciorul cel mai viteaz din toți. Așa durere i-a strâns inima, că și-a făcut seama și s-a aruncat depe stâncă în mare”….

Așa povestea Barba Gheorghe legendele elenice, în nopțile cu lună, când ne aflam ancorați în dreptul insulelor al căror istoric îl știa pe dinafară. Întreaga mitologie care îmi chinuise tinerețea celor mai frumoși ani de liceu cu traducerea încurcatelor texte grecești, o auziam acum sub forma unui basm naiv și plin de farmec, din gura acestui bătrân corăbier, care nu învățase nici să se iscălească. O auzise și el, la rândul lui, din gura celor mai bătrâni, la casa părintească, sau pe puntea corăbiei, la piciorul catargului, în nopți potolite și senine, pe când aștepta vântul ca să sufle pânza, să-l ducă în drumul lui pe apă, printre insulele locuite, odată ca niciodată, de zei și de zeițe. Înnainte de a sfârși bătrânul povestirea, o parte dintre marinari adormise. Îi furase pe nesimțite somnul, căci multora li se părea povestea, care-o ascultaseră acum, asemenea cu cele care le știau din satul lor, de-acasă.

Nu se vorbea oare de acelaș Făt-Frumos, viteaz și minunat, care se ducea să ucidă balaurul, închis într-un palat departe?… Când asculți legendele mitice, astfel povestite, poți înțelege mai bine ca oricând ce legătură strânsă au cu basmele, cari au legănat pretutindeni copilăria nu numai a popoarelor de aceiași origină, ci a tuturor raselor omenești. Căci toate au aceiași rădăcină, și din unul și acelaș izvor s-au adăpat.

Explicarea naivă a forțelor oarbe ale naturii, plăzmuirile unor minți copilărești, fapte întâmplate odată, propagate din gură în gură, schimbându-se și împodobindu-se în felurite chipuri în lungă curgere a vremii, au trecut de la un trib la altul, de la un popor la altul, dintr-o religie în alta.

Dincolo de istoria scrisă este istoria legendară; în formă primitivă, aceasta e adevărat introducere în istoria pe care-o învățăm. Oricât de încâlcită i-ar fi limba, trebue să ajungem a o înțelege. Cu drept cuvânt s-a zis că senzul fiecărei legende este închis ca sâmburile în inima fructului.

Din acest grăunte prețios a încolțit istoria, teologia, filozofia și literatura.

Toate popoarele au istoria lor legendară; dar nici una nu este mai bogată și mai luminoasă ca a Greciei. Fantazia elenică a împletit cu o măestrie magică faptele omenești, eroice și divine, religia și patriotismul, zeii și oamenii într-o țesătură, fermecător colorată, pe care nu o poți destrăma ca să-i prinzi capătul firului de adevăr dintru început.

Poporul acesta, care a învățat la vechea școală a orientului, a împrumutat aproape totul; chiar și religia a luat-o din acelaș tezaur a lumii semite, de-acolo de unde s-au furnizat, întotdeauna, religii, pentru cea mai mare parte a omenirii.

Se știe bine azi că blonda Afrodita, pe care Grecii o cântau, născută din spuma mării Egee, a fost adusă de cătră negustorii Fenicieni, odată cu marfa pe care o cărau cu bărcile lor negre, călăfătuite. Grecii, coborându-se din susul Europei barbare în jos spre Asia, demult civilizată, au avut darul de a îmbrăca într-o formă neperitoare fondul împrutat de la bătrânii lor vecini.

Și, dacă Semiților li se datorește ideea religioasă, Grecilor trebue să le aparțină ideea frumosului.

În zadar mă încercam să adorm.

Luna îmi bătea drept În față. O lună albă, palidă, rătăcind de-asupra mării pustii. În nopți asemenea luminate, natura se înfățoșează adesea în forme ciudate și plină de mistere. În jocul de umbre și lumini, întregul șir de oameni culcați aici pe punte, pare un rând de cadavre, întinse cu fața înspre lună; iar frânghiile de cânepă groasă, în pulberea care scântee ca în poveste, par împletite în sârmă de argint.

Ași vrea să văd ruinele palatelor lui Minos sub magica lumină a lunei, ce dă fiori și aprinde închipuirea. Ce limbă trebue să-ți vorbească în taină acele sfărămături de pietre, țănduri rămase ca mărturie încă din splendoarea unei lumi, ce strălucea acum atâtea veacuri.

Mă gândesc la o noapte în portul acesta acuma patru mii de ani în urmă.

Desigur, aceiași lună ca și azi, cu lumina ei rece și albă, îmbrățișa golful acesta tăcut; aceiași apă clară, albastră, ce roade cu răbdare aceiași piatră lucie a țărmului stâncos.

Muntele trebue să fi fost puțin mai verde, ca în vremea tinereții; acum pe alocurea-i albit, sau e pleșuv de tot. Și cerul, și muntele și apa – aceiași au rămas; dar câte generații s-au perindat pe-aicea în scurgerea vremii de patruzeci de veacuri.

Acelaș decor, pe-aceiași scenă… numai artiștii s-au schimbat. Dar joacă aproape aceiași piesă… e Drama omenirii, ce se repetă mereu și pretutindeni, cu mici schimbări în text.

Foarte târziu am adormit, furat de vraja lunei. Și în somn mi se părea că aud, ca un ecou, crâmpeile de versuri ce-mi da odată aripi închipuirii în anii tinereței:

„Ne vom întoarce în Creta mândră cu Tezeu,

Vom mângâia pe Neobea.

Vom deslega pe Prometeu”…

A doua zi avem voe să debarcăm pe insulă. Mergeam să vizităm portul Caneea.

La debarcader ne așteaptă o armată întreagă de agenți și furnizori. Toate aceste paseri de pradă roiau de eri în jurul vasului nostru. Acum avea să se încingă lupta decisivă între dânșii… din care acei ieșiți victorioși trebuiau să ne apuce în ghiare.

Strigă, se înjură, se îmbrâncesc, ca să ne arate actele și recomandațiile de la celelalte vase de războiu, pe care le-au servit.

„Mosio!… Amico!… Caromio!… Vieni!”… – și lupta se mărginește în urmă la două tabere vrăjmașe: birjari de-o parte, stăpânii măgarilor de închiriat de cealaltă parte.

Unii căutau să ne arate că este mai bine să mergem cu trăsura, iar alții că-i mai plăcut să mergem pe măgari. Tabăra birjarilor a ieșit victorioasă. Dar lupta nu s-a terminat aici; a continuat încă în sânul acestei taberi, căci fiecare își lăuda trăsura, și toți se concurau în prețuri. Deodată, unul se hotărăște și, numai de ambiție, vrea să ne ducă fără să primească un ban. Acelaș lucru îl repetă cu toții. Ne suim într-un landou imens, ca arca bătrânului Noe.

Cu toată ambiția însă, când am ajuns la Caneea, birjarul nu s-a mulțumit cu cei opt lei pe care i-am dat.

O șosea lungă de câțiva kilometri, acoperită cu o saltea groasă de praf, leagă baia Suda cu portul Caneea. Trecem printre livezi de măslini palizi, cu frunzele albite de praf. Gardurile sunt întocmite din cactoși pitici și țepoși.

E o căldură nesuferită. Iarba pe margini e pârlită ca după urma unui foc. Barba Gheorghe, pe care l-am luat cu noi ca talmaciu, ne spune că a suflat libasu – vântul ferbinte din Libia – care arde tot în drumul său.

Livezile de măslini erau pe aici mai dese, dar, când s-a început războiul, Grecii au tăiat măslinii din livezile Turcilor și Turcii au tăiat măslinii Grecilor. Acuma și unii și alții suferă la fel.

Ne oprim în centru. Case vechi de piatră și de lemn, mici și mari, de toată măsura, fără ordine și stil; un amestec de coperișuri turtite; pe sus, cerdacuri largi turcești, pentru uscatul rufelor la soare. Câteva străzi mai largi încadrează portul vechiu, încolo ulicioare întortochiate, pietruite cu bolovani colțuroși, înfierbântați de arșița soarelui.

Același orient strălucitor și sărăcăcios în murdăria lui neperitoare, sub azurul transparent al cerului totdeauna albastru și luminos…

Decând Puterile Europene au debarcat trupe în insulă și culorile celor cinci steaguri, înșirate pe zidurile cetățuei, se văd fluturând în aer, orașul e-ntr-o sărbătoare continuă, având înfățișarea unui bâlciu permanent. Toate s-au însuflețit deodată: prăvăliile, cârciumele, cafenelele gem de lume, negustorii fac afaceri bune; bande de lăutari, o capelă de dame de Galiția, o panoramă, distracție americană, un mic circ și felurite alte petreceri desfătează pe cele câteva mii de soldați străini, cari au soldele îndoit de mari, ca în colonii, sau în timp de campanie.

Sunt sigur că înnainte de războiul Greco‑Turc viața aici trebue să fi fost cu mult mai tristă și monotonă.

Venirea trupelor a fost ca o binefacere neașteptată – căderea unei mane cerești în Insula asta săracă și amorțită.

Armata aceasta combinată a ocupat insula pentru a împedica încăerările dintre Turci și Greci. E drept că în insulă este o liniște desăvârșită; încăerările care se mai repetă zilnic, au loc numai între soldații diferitelor naționalități. Deaceia, localurile de petreceri sunt împărțite pe națiuni; acolo unde intră Italienii nu poate intră niciun Francez; de câte ori se întâlnesc în acelaș loc, se iau la bătaie.

Învârtindu-ne prin oraș, dăm de-o casă mai răsărită, albă, curată. E palatul prințului Gheorghe, guvernatorul Cretei. Departe de-a avea înfățișare de palat, samănă mai mult cu o casă a unui arendaș de la țară. E mai curată însă decât cele din jurul ei; pare văruită proaspăt, ca înainte de sărbători.

Un domn cărunt, în haine cenușii, care ne pândește de câteva minute, se îndreaptă spre noi, când se încredințează că vorbim românește, ni se prezintă, scoțându-și cartea de vizită: I. G. … întroducător la curtea A. S. Prințului Gheorghe.

Naționalitate nedefinită, tipul Levantinului; vorbește șapte limbi, știe românește, căci a făcut comerț de grâne pe Dunăre.

Vizităm palatul. Foarte simplu: camere mici, văruite, curate; gospodărie de țară. Divanuri joase, orientale; pe păreți – scoarțe și portretele libertății elene, înconjurate cu arme vechi; șușanele lungi, iartagane turcești și pistoale încrustate în sidef și argint.

Când am ajuns în cea din urmă cameră, întroducătorul a bătut într-o ușă: „Ema! Ema!… vino, că au sosit niște domni din România!.

O femee brună, cu urme încă de frumuseță, apăru. Părea foarte mișcată la vederea noastră; poate că-i redeșteptase amintiri duioase, căci repeta aceleași cuvinte, cu ochii înnotând în lacrimi: „România!… România!… săraca România!… ce viață!… ce viață!…”

Prințul Gheorghe stă mai mult în străinătate decât în insulă.

În fața palatului e corpul de gardă. La ieșire, admirăm un grup din jandarmeria cretană, care este instruită de ofițerii italieni în felul vestiților carabinieri, spaima Italiei de Sud.

N-am văzut nicăeri o rasă de oameni mai frumoși ca în munții Cretei.

O înfățișare mândră, impunătoare; oacheși, bronzați și svelți în costumul lor pitoresc.

Jandarmii au uniforma apropiată de portul național: un ilic scurt, înflorit în cusături de arniciu și sutaș, cu nasturi mărunți de metal, șalvari scurți până deasupra genunchilor goi, jambiere de piele neagră. Peste mijloc se încing cu brâu lat și în loc de chipiu sau cască au o căciulită neagră, aplecată pe urechea dreaptă. Dealtfel, costumul național, chiar fustanela pe care Grecii o cântă atât de mult, este împrumutată de la Albanezi și Turci.

Ne întoarcem iar pe străzile împestrițate de furnicarul multicolor al uniformelor militare. Peste tot o viață veselă, sgomotoasă: sărbătoarea lată a marinarului pe uscat.

Prieteniile se leagă repede aici. Din mers, în timpul când trecem pe lângă o movilă uriașă de pepeni, aud într-un cerc de marinari italieni și români: „Haide… frateli, să mangeamo uno pepene verde”….

Ne așezăm la masa unei cafenele turcești. În mijlocul acestui haus asurzitor, câțiva Turci stau la umbră, tăcuți și gravi, trăgând din când în când prin tuburile încolăcite fumul rece al narghilelelor.

Intru în vorbă cu un bătrân, care îmi spune cu părere de rău că ceeace vede acum în insulă nu-i place. Are de gând să plece în Turcia. Dealtmintrelea, cea mai mare parte din populara otomană vinde pământul și emigrează în Asia mică.

Nu pot suferi Turcii să se vadă stăpâniți de alții. E umilitor!… Popor de războinici, cuceritori, care în totdeauna au fost deprinși de a fi stăpânitori…

Ei se retrag de bunăvoe din toate țările pe care le pierd.

Îmi aduc aminte de ceea ce-mi spunea unul din prefecții iubiți, pe care i-a avut Dobrogea.

Pleca în județ cu pachete de cutii de tutun bectimis, ca să le dea Turcilor, cei mai buni cetățeni ai Dobrogei. Cu toate acestea, cea mai mare parte au vândut pământurile pe nimic și au plecat. Unii, care au și până acum proprietăți, vin odată pe an în țară, încasează arenda pământului și se întorc iarăș în Turcia.

Toate berăriile și cafenelele sunt pline; Grecii, dacă nu joacă, table, cărți, sau domino, cetesc jurnale și vorbesc, vorbesc fără să mai sfârșească. De dimineață și până seară stau toți la umbră, în jurul meselor, și discută politică grecească – această hrană zilnică le este servită pe un preț eftin de cătră gazetele ateniane, aduse cu vapoarele poștale de la Pireu.

Nu vezi pe nimeni muncind. Ce meserie vor fi având toți acești oameni, care se agită, vorbesc în gura mare, se ceartă, strigă, se amenință cu ochii tulburi de mânie, cu buzele tremurătoare, apoi se potolesc să înceapă a doua zi, la aceiași cafenea, în jurul aceleiași mese, cu puteri noi, cu aceiași aprindere, discuția întreruptă cu o zi mai înainte.

La fiecare pas întâlnești trăsăturile caracteristice ale acestei rase de sud: vie, nervoasă, uscată, geloasă, egoistă, nedisciplinată și explozibilă ca o torpilă de fulmicoton uscat.

Un ofițer francez, pe care îl cunoscusem cu o zi mai înnainte la vaporul nostru, ne conduce la o berărie mai bună. Abia ne așezăm la umbra unui platan bătrân, și o bandă de lăutari greci începe să ne încânte cu Valurile Dunărei; ne cunoscuse că suntem Români.

Înnăuntru, pe un părete, văd portretul lui Byron, așezat între Canaris și Miaulis.

Patronul, un grec vioiu și zvelt, cu o teribilă pereche de musteți cărunte, răsucite în sus, îmi lămurește într-o românească stricată că acesta a fost un mare erou palicar al independenții elenice. Și, când îl întreb dacă a fost Grec, îmi răspunde că Byron a venit de la Englitera, dar că familia lui era originară din Grecia și stabilită de multă vreme la Londra, unde făcuse avere mare. Când s-a început războiul, el a venit să lupte pentru patria strămoșilor săi.

Credința asta o au foarte mulți Greci.

Mă gândesc la viața plină de vijelii a nefericitului poet..

Bogat, nobil, dintr-o veche familie de pairi, descendenți din Stuarzi, după ce uimește Europa cu puterea geniului său și scandalizează Anglia cu nebunia aventurilor sale, vine în Grecia, ca să-și cucerească și gloria de războinic, pe care n-avea prilejul să o poată găsi în patria lui.

Înarmează un vas de războiu pe cheltuiala sa și debarcă în mijlocul acelui viespar de intrigi și patimi omenești, care se deslănțuiau între șefii conducători ai insurecției grecești.

Moartea l-a surprins prea curând, încât n-a avut vreme să descrie, dar ne putem ușor închipui ce a simțit acest om, care văzuse de la distanță lupta eroilor eleni, prin prisma sa poetică, din celălalt capăt al Europei.

Cum s-o fi simțit oare acest nobil orgolios și rafinat în mijlocul bandelor armate, care făceau piraterii și jafuri, între oameni barbari, lacomi și cruzi, fără ordine și disciplină, conduși de șefi rivali și geloși, cari se mâncau între ei!…

Ruinat, amăgit, și desperat, moare la Missolonghi, bolnav de friguri de baltă.

În multe case din Grecia se găsește portretul său. Domnișoarele de pension și azi îl mai visează, desemnându-i chipul care era, se zice, de o frumusețe răpitoare.

Dar… vremurile romantice au apus și, demult, s-a stins rasa poeților filoeleni, care se exaltau, cântând lupta eroică a copiilor Heladei, sub ochii bătrânei Europe, electrizată o clipă numai… Lăutarii greci, voind să ne facă plăcere, încep un cântec popular din Creta, în care se vorbește și despre România! Barba Gheorghe se năcăjește să mi-l traducă, și eu mă încerc să-l notez. E vorba de vitejiile unui Cretan, pe care îl cheamă Nauos, mai mult bandit decât haiduc:

Veniți, voinicii mei copii,

Veniți cu mine, scumpi copii,

Ca să vă dau și aur

Și haine strălucite.

Inimi de oțel să aveți în piept,

Ca fierul picioarele tari să vă fie.

Cât alții merg o săptămână.

Voi într-o zi să faceți drumul

Până la casa cea frumoasă

A lui Barba Nicola cel bogat.

Intrați fără de teamă

Și năvăliți deodată,

Că abia acum s-a întors

Din țara Valahiei bogată,

De unde-și cară banii

Cei scumpi și sunători.

Argint și aur românesc,

Strălucitor șl greu,

Luați și sânul vi-l umpleți,

Apoi în cinstea lui să bem,

Voinicii mei copii…

Ofițerul francez de lângă mine, căruia îi traduc înțelesul cântecului, începe să-mi descrie populația insulei, căci el se află mai de mult aici și cunoaște foarte bine chestia cretană.

Starea politică – începu el, – în care se găsește azi insula, având trupele străine debarcate, este singura stare fericită a Cretei.

Insula asta nu poate trăi formând singură un stat modern, independent; are nevoe de un epitrop, căci îi lipsesc și banii și mintea.

E o țara săracă, cu puțină agricultură, de care Grecii au fugit întotdeauna; cu livezi de măslini și puțină vie. O populație, de felul ei leneșă, ajunsă din cauza frământărilor într-o stare de sărăcie și dezordine, încât a pierdut cu totul însușirile necesare pentru a se hrăni din propria sa muncă.

Nimeni nu mai vrea să muncească.

Comitetele și Grecii bogați, răspândiți prin toate porturile lumii și căror nu li se poate nega sentimentul patriotic, se îngrijesc de hrana Cretanilor.

Meseria de revoluționar grec este încă destul de bună și îndeajuns plătită.

„Grecii întotdeauna au avut în cel mai înnalt grad sentimentul libertății și o nespusă oroare de ascultare și disciplină. Cu drept cuvânt s‑a spus că pe fața globului nu se găsește un popor mai nedisciplinat. Națiunea asta a fost totdeauna despărțită în stătișoare deosebite, care se certau între ele.

Munții populați de bandiți și mările de pirați.

Cu asemenea elemente este foarte greu a se constitui și menține azi un mic stat modern, independent.

Unirea cu Grecia nu i-ar face pe Cretani mai fericiți și mai bogați.

Ar însemnă numai că și Cretanii să pue umărul, ca să înpingă carul statului grecesc, care se mișcă așa de încet și cu atâta greutate. S-ar folosi de unire numai o pătură mică de politiciani de meserie, care și-ar împărți slujbele, noi creiate.

Unirea o cer toți aceștia, pe cari îi vezi aici în jurul meselor cafenelei și cari, enervați de atâta așteptare, se ceartă la jocul de table și devorează zilnic jurnalele de la Atena.

Crede-mă, de când sunt aici, m-am convins că acestei populații îi trebue numai decât un stăpân.

Cretanii ar trebui să-i întrebe pe Malteji de ce au părăsit lupta pentru unirea cu Italia, și cum s-a transformat într-o grădină bogată acea insulă stâncoasă și stearpă….

Singura soluție bună – cea mai de spirit și cea mai nimerită – a dat-o un scriitor francez, care a făcut o anchetă în insulă, după războiul greco-turc:

Prințul Gheorghe, guvernatorul insulei, să se însoare cu zestrea fetei unui miliardar american. Atunci s-ar putea exploata resursele insulei, s-ar face bănci, credite, lucrări de utilitate… Liniștea, progresul și fericirea Cretanilor ar fi asigurate, și această insulă s-ar transforma cu timpul într-un paradis terestru”.

1908 August