Începuturile monahismului athonit

Apariția monahismului organizat în Sfântul Munte Athos nu reprezintă un eveniment istoric petrecut, așa, din senin. Nu este nici rezultatul manifestării iubirii de viață monastică a monarhului bizantin Nikifóros Fokás, așa cum nu este nici rezultatul activității remarcabile a învățatului călugăr Athanasie Athonitul, care a introdus o nouă formă de asceză monastică, diferită de cea existentă până atunci în micile și smeritele chilii ale peninsulei athonite. Monahismul organizat din Sfântul Munte este mai degrabă rezultatul unui îndelungat proces istoric, al unei conjuncturi istorice, care a început cu cel puțin un secol mai devreme și care a avut drept scop satisfacerea anumitor necesități nu numai liturgice, ci și spirituale, politice, culturale, și chiar economice.

Odată cu sfârșitul Iconomahiei și cu restaurarea unității bisericești, începe procesul de reconstrucție a statului bizantin: se statornicesc instituții politice și economice; datorită victoriilor repurtate în războaiele cu diverse popoare din Răsărit și de la Apus, sunt reatașate Imperiului bizantin teritoriile care fuseseră pierdute; popoare dezorganizate din împrejurimi apelează la bizantini, în căutare de modele de instituții sociale și politice; Biserica renăscută, «înhămată» la cârma statului alături de puterea regală, este chemată să îndeplinească noi roluri și misiuni; teritoriile vecine de la nord oferă ocazia desfășurării unei ample acțiuni de propovăduire a Evangheliei și de influență culturală.

Puțin mai la vest, folosind ca pretext ocuparea anticanonică a scaunului patriarhal de către Fotie, papa începe să emită pretenții asupra Iliricului, care în timpul domniei lui Leon al III-lea Isavrul, fusese scos de sub jurisdicția Bisericii Romei și alipit patriarhiei de Constantinopol. Neamurile slave, stabilite sporadic în teritoriile apusene, mai ales în Grecia, după invaziile bulgaro-slave, trebuiau să fie asimilate eficient. La cârma Bisericii vine luminatul patriarh Fotie. Imediat, monahii sunt chemați să îndeplinească o lucrare mult mai amplă. Sunt aleși doi frați monahi, Constantin (Chiril) și Metodie, care vor fi trimiși să încreștineze neamurile slave de la nord. Metodie, fost înalt funcționar de stat (administratorul provinciei Sclavinía) și cunoscător al limbii slave, se nevoise într-o mănăstire din Όlimpos (Bitinia). Între 863-866, cei doi frați vor desfășura o intensă activitate de încreștinare a slavilor din Moravia, vor alcătui alfabetul slav și vor pune bazele cultivării spirituale și sociale a popoarelor slave.

Asimilarea popoarelor slave care se stabiliseră în teritoriile bizantine se va face cu ajutorul misiunii sistematice a monahilor. Nu este deloc întâmplător faptul că frații Simeon și Theódoros, cei care aveau să întemeieze mănăstirea Méga Spíleo din Peloponez, au părăsit Sfântul Munte în 867, pentru a se dedica în exclusivitate călătoriilor misionare în întreaga Grecie. Drept pentru care sunt numiți învățători și apostoli ai poporului (grec), precum și «ocrotitori ai tuturor orașelor din Grecia».

Prezența activă a Bisericii în provincia Makedonía se va face simțită în curând prin întemeierea unor mari centre monahale în Chalkidikí. Cuviosul Evthímios din Ánghira (Asia Mică), care se nevoise și el în mănăstirea Όlimpos din Bitinia, după ce a trecut și prin Sfântul Munte, s-a stabilit în Vrastamoú, unde a întemeiat o frumoasă mănăstire, iar apoi în satul Peristerés, unde a întemeiat un mare centru monahal (870-871), cunoscut sub denumirea de «Megálo Monastíri» (Marea Mănăstire), afierosit sfântului Andrei. La scurt timp, acest centru, beneficiind de sprijinul împăraților bizantini, a fost ridicat la rangul de mănăstire domnească, fapt pentru care a primit numeroase terenuri și privilegii, fiind scutit și de plata anumitor taxe. De aceleași privilegii din partea regilor dinastiei mecedoniene s-a bucurat și mănăstirea întemeiată de Ioánnis Kolovós în aceeași regiune (Chalkidikí), cam în aceeași perioadă.

Activitatea monahilor și anahoreților misionari va cunoaște o evoluție crescândă, atingând apogeul în secolul X. Vom oferi doar două exemple concludente în acest sens: 1) primul constă în lucrarea misionară a lui Níkon, cel cu îndemnul «pocăiți-vă». Acest monah al mănăstirii Chrisí Pétra (Piatra de Aur), aflată la granița dintre Pont și Paflagonia, a fost prezent în Creta pe când aceasta a fost recucerită de către Nikifóros Fokás (961). Prin predica sa, a contribuit la răspândirea creștinismului în această insulă și la întoarcerea la credință a locuitorilor săi, care, de secole întregi, fuseseră sub stăpânire arabă. Astfel, Creta a fost reanexată jurisdicției Patriarhiei de Constantinopol. Mai târziu, îl întâlnim în partea de sud a Peloponezului, unde a rămas până la sfârșitul vieții (997), propovăduind neîncetat, construind biserici și desfășurând o bogată activitate socială. 2) Puțin mai la nord, în Stereá Elada, viața și învățătura cuviosului Luca Stiriotul aduce o mărturie vie a misiunii desfășurate de monahismul bizantin în anii grei ai invaziilor bulgare. A avut o bogată activitate misionară, care se întindea din Stereá Elada până în Corint și care a fost încununată cu întemeierea unei mari mănăstiri în Steíri.

Activitatea misionară sistematică a acestor monahi și întemeierea atâtor mănăstiri trebuie asociată în mod direct cu eforturile conducerii bizantine de a reconstrui și reorganiza – din punct de vedere bisericesc și politic – întreaga Peninsulă Balcanică. Scopul politicii bizantine era clar: consolidarea sistemului de apărare prin fortificarea regiunilor expuse invaziei slavilor și atacurilor piraților sarazini. În afară de aceasta, liderii bizantini urmăreau și subjugarea slavilor semi-dependenți care creau probleme conducerii, lărgirea influenței bizantine asupra popoarelor balcanice din împrejurimi, precum și neutralizarea tentativelor Bisericii Romei de a-și extinde jurisdicția asupra teritoriilor care aparțineau Imperiului bizantin. Astfel, recrutarea forțelor spirituale coincide cu mobilizarea forțelor armate, cu scopul de a reorganiza centrele de administrare și de a ridica nivelul economic al provinciilor aflate sub stăpânire bizantină.

În cadrul acestei recrutări de forțe spirituale, se integrează și întemeierea primei mănăstiri athonite – mănăstirea Marea Lavră – în anul 963. Întemeietorul ei este sfântul Athanasie Athonitul, un monah extrem de activ și înzestrat cu multe daruri, membru al cercurilor sociale superioare de la curtea Imperiului și prieten personal al împăratului bizantin Nikifóros Fokás. Apariția unei mari obști (chinovie) de monahi nu coincide numai cu inaugurarea unei noi perioade în existența ascetismului athonit, ci înseamnă implicit transformarea spațiului elen într-un veritabil centru spiritual, spre care se vor revărsa în anii următori mulțimi de monahi veniți din Balcani și din Răsăritul Ortodox.

Sfântul Athanasie nu și-a construit mănăstirea într-un loc pustiu, ci într-un spațiu în care exista deja o puternică tradiție monastică. Primele informații – deși nu foarte clare – despre existența unor asceți vestiți precum cuviosul Petru Athonitul, datează de la sfârșitul secolului VIII și începutul secolului IX. La începutul secolului X, în ciuda faptului că erau răsfirați pe întreg cuprinsul peninsulei, monahii athoniți aveau deja unele forme de organizare și o administrație centrală. În anul 908, găsim prima mențiune referitoare la protos – conducătorul spiritual al Sfântului Munte și reprezentantul comunității athonite în fața autorităților lumești – care își avea reședința în Kariés. Monahii aghioriți duceau o viață foarte aspră, plină de greutăți și lipsuri. Trăiau în colibe sărăcăcioase și își asigurau hrana zilnică din produsele pădurii.

Sosirea sfântului Athanasie în Athos și decizia sa de a construi mănăstirea Marea Lavră a tulburat liniștea smeriților călugări erimiți. În ochii acestora, atât lucrările de zidire a mănăstirii, cât și activitățile economice dezvoltate ulterior au părut a fi o mare inovație pentru Sfântul Munte. Era pentru prima oară când se întemeia în acest spațiu o mănăstire de obște, cu un regim și un statut cu totul aparte. Ctitorul mănăstirii este considerat a fi însuși împăratul. De aceea, după moartea acestuia, mănăstirea a rămas liberă și de sine stătătoare, fiind condusă după propriile principii. A căpătat așadar drepturile unei instituții juridice independente, aflate sub protecția imperiului. Conducerea ei a fost încredințată unui egumen, ajutat de un consiliu de monahi. Înainte să moară, egumenul trebuia să-și găsească un succesor.

Esențială pentru caracterul acestei noi instituții monahale – care va reprezenta principalul model pentru celelalte mănăstiri aghiorite apărute ulterior – a fost politica lui Athanasie în direcția dezvoltării financiare a mănăstirii și valorificării pământului. Acest monah inovator, în afară de corpurile de clădiri ridicate, s-a ocupat de desțelenirea și cultivarea pământurilor, precum și de valorificarea averilor micilor schituri din împrejurimi. A introdus noi metode de lucrare a pământului, cu ajutorul boilor, construind și sisteme de irigație. A inaugurat o tehnologie cu totul inovatoare pentru acele vremuri, folosind mori de apă și dispozitive de fabricat pâine. De asemenea, a construit și cumpărat vase, a zidit clădiri speciale pentru depozitarea mărfurilor, precum și locuințe pentru marinari.

Noua mănăstire s-a dezvoltat într-un ritm alert, devenind în curând un important centru de produse agricole și industriale, fără să neglijeze, însă, principiile vieții monahale. De altfel, grija și conștiinciozitatea întemeietorului său nu lăsa loc de abateri și improvizații. Cuviosul Athanasie a rămas același ascet sever, impunând reguli și canoane stricte, care vizau nu numai lucrul manual, ci și progresul spiritual al monahilor.

Noul statut al Sfântului Munte a fost consemnat în scris în primul Tipic aghiorit, care a fost alcătuit în anul 972. Originalul acestui act de mare preț, numit și «Trágos» (țap), pentru că a fost scris pe pergament gros, care poartă semnătura însuși împăratului Ioánnis Tzimiskís și care este considerat a fi primul statut al Sfântului Munte, se păstrează până astăzi la Sfânta Koinótita (Comunitate), fiind considerat cel mai de preț vestigiu din arhiva Sfântului Munte.

Întemeierea Lavrei și activitatea multilaterală a lui Athanasie a stimulat întemeierea și altor mănăstiri de obște de către bărbați evlavioși, din cercul de cunoscuți ai sfântului Athanasie. Astfel, între 979-980, un grup de nobili iviriți (georgieni), care aparțineau vestitei familii Torníki și care dispuneau de privilegii regale și importante resurse financiare, au întemeiat mănăstirea Ivíron. Puțin mai târziu, un grup de potentați bogați din Adrianopol, care proveneau din familii înstărite, au întemeiat mănăstirea Vatoped.

Spre sfârșitul secolului X, procesul de întemeiere a mănăstirilor athonite evoluează într-un ritm foarte rapid. În jurul anului 1000, în peninsula athonită existau deja peste patruzeci de mănăstiri. Monahi de diferite naționalități din toate colțurile imperiului se adună în număr impresioant de mare în muntele sfânt, care devenise deja extrem de cunoscut. Pe când încă mai trăia cuviosul Athanasie, au apărut și primii monahi italieni din Amalfi, care, puțin mai târziu, au întemeiat mănăstirea Amalfilor. Cam din aceeași perioadă datează și mănăstirile Sikeloú, Paflagóna și Háldos, care au fost numite după locul de baștină al întemeietorilor lor. De asemenea, sunt construite schituri transformate ulterior în mari mănăstiri, care există până în zilele noastre.

Mănăstirea Zográfou a fost zidită înainte de 980, de către pictorul bizantin Gheórghios. Cuviosul Pávlos Xiropotamitul a întemeiat mănăstirea Sfântul Nikifóros (înainte de 956) – mănăstirea Xiropotámou de astăzi – și mănăstirea Sfântul Pavel (înainte de 980), care inițial fusese numită Xiropotámou. Mănăstirile Xenofóntos, Esfigménou și Hiliandar au apărut, de asemenea, spre sfârșitul secolului X.

Până la sfârșitul secolului XII, monahismul athonit a căpătat un caracter inter-ortodox și universal, reflectând astfel politica «ușilor deschise» a imperiului bizantin. Înainte de 1142, a fost întemeiată o mănăstire special destinată monahilor ruși, în timp ce în 1198 a fost cedată regelui sârb Simeon Nemanja și fiului său, sfântul Sava, mănăstirea Hiliandar, care fusese în mare parte abandonată. De asemenea, mănăstirea Zográfou a fost cedată monahilor bulgari.

Parcursul istoric al monahismului athonit în secolele următoare, cu siguranță că a îndreptățit idealurile și planurile de viitor ale întemeietorilor săi. În timp, Sfântul Munte a devenit un simbol unic al Ortodoxiei de pretutindeni.