Întâlnirea lui Dumnezeu cu lumea

Ori există Dumnezeu şi I se cuvin toate, ori nu există şi să se termine odată cu acest mit! Şi, totuşi, există… Şi există tocmai pentru a intra în comuniune cu El. Dumnezeu este, în primul rând, existent, în al doilea rând adevărat şi, în al treilea rând, împărtășibil, comunicabil și împărtășit.

În întâlnirea de astăzi vom vorbi despre această întâlnire cu Dumnezeu. O întâlnire care se iveşte, uneori, dintr-o revelaţie interioară inexplicabilă, sau, alteori, dintr-o experienţă minunată și neobişnuită. Altă dată, vine ca urmare a unei cereri sincere sau ca o consecinţă firească a conduitei duhovniceşti sănătoase. Poate veni, însă, şi ca rod al vreunui risc asumat care depăşeşte limitele rațiunii.

Dumnezeu, bineînţeles, se descoperă şi în simplitate, în echilibru şi armonie, dar poate fi intâlnit, însă, în general, în exacerbările firii omeneşti şi ale voinţei. Cineva poate descoperi amprentele prezenţei dumnezeieşti la graniţa dintre natural şi transcendent. Când trebuie să facem faţă necunoscutului, primejdiei, durerii, nedreptăţii, dilemelor fără răspuns, crizelor interioare, atunci creşte şi posibilitatea întâlnirii cu Dumnezeu.

Ucenicii, când se aflau cu Domnul în Galileea, Îl percepeau ca Învăţător. Când au ajuns în Ierusalim, Îl simţeau ca Împărat. Pe Golgota L-au pierdut, iar după Înviere L-au recunoscut, dar „în alt chip” (Marcu 16, 12).

Acestei pierderi a lui Dumnezeu şi cunoaşterii Lui „în alt chip” m-am gândit să dedicăm omilia noastră din această seară; acestei „alte logici”, care este tot mai vlăguită, în timp ce îngrăşarea firii şi gândirii omeneşti creşte îngrijorător. Astăzi, există tendinţa de a practica o apropiere de Dumnezeu, fie prin insolenţa încercărilor contemporane, orientate cu totul spre cele materiale, fie prin lașitatea şi nesiguranţa alegerilor formale şi conservatoare ataşate unei tradiţii adorate, dar neroditoare şi rigide. Însă, frica lui Dumnezeu, principiu atât de necesar pentru apropierea de Acesta, ascunde în ea îndrăzneală, hotărâre, libertate şi înțelepciune. Ascunde asumarea unui risc.

Pe de o parte Dumnezeu, iar de cealaltă omul însetat. Necesitatea întâlnirii lor, scopul întregii creaţii, este o taină mare.

Felurile revelațiilor şi exprimărilor lui Dumnezeu

În întâlnirile Sale cu fiecare om, Dumnezeu se descoperă în chipuri tot mai neobișnuite. Fiecare chip şi fiecare înfăţişare reprezintă ceva nou, ceva inedit, nemaiîntâlnit. Aşa cum, prin fecundarea unui ovul de către un spermatozoid, pot rezulta între 10 şi 40 zigoţi diferiţi la infinit, fiecare cu propria lui fizionomie genetică inedită, tot aşa oamenii, oricât am semăna între noi, nu avem aspecte identice care se repetă; în mod proporţional, fiecare dintre noi este înzestrat cu posibilitatea şi are şansa de a da o nouă expresie chipului dumnezeiesc în această lume.

Dumnezeu, aşadar, pare îndepărtat, din cauză că expresia Lui în viaţa noastră este încă inexistentă. Însă, din momentul în care are loc întâlnirea cu El, îşi va face apariţia o nouă, unică, nerepetată expresie a Sa. Persoana Lui divină va fi creat o imagine a Sa necunoscută până acum, o efigie unică şi nerepetată. Asta înseamnă întâlnire cu Dumnezeu. Acesta, din întrebare, căutare filosofică şi tăgăduire, devine acum experienţă. Din îndepărtat şi greu, devine familiar şi uşor de perceput. Devine „Cel ce e în voi” (1 Ioan 4, 4).

Întâlnire cu Dumnezeu înseamnă să guşti din fructul, atunci oprit, acum binecuvântat. Nu era ceva rău ca protopărinții noștri să-L fi cunoscut pe Dumnezeu, însă nu era atunci timpul potrivit. Acum este timpul fructului altădată interzis. Acum este greşit să nu guşti din rod. Acum este vremea cunoaşterii lui Dumnezeu. Atunci, Domnul a cerut ascultare, dar acum dă şanse, oferă oportunităţi.

Această dorinţă puternică de a descoperi ceva nou care nu este luat în seamă, a necunoscutului care, totuşi, este dorit, a mărețului care este ascuns, a riscului care trebuie asumat, nu este altceva decât puterea firească pe care Domnul a pus-o înăuntrul nostru pentru a-L întâlni, pentru a gusta din dumnezeirea Lui, căreia ne face părtaşi. Spațiul Său este rotund, ca şi universul. Nu este plat şi neted. Nici dur şi static. Nu este o ecuaţie liniară cu un singur rezultat, ci o întindere nesfârşită care naşte şi îţi valorifică libertatea. Un loc unde ceea ce este bun încetează să mai fie bun, când există Preabunul. Atmosferă în care libertatea de alegere mărginită se surpă. Aici, libertate nu înseamnă să alegi doar ceea ce ţi se oferă, ci, în atmosfera aceasta de foarte bine, să creezi, fără încetare, ce poate fi mai bun.

Dumnezeu este ca o gaură neagră, dintre cele care există în univers. Nu o poţi vedea, dar o poţi constata. Are un câmp magnetic puternic care îi atrage pe toţi, fără, însă, a fi observat. Ceea ce răspândeşte, nu este identitatea Sa, ci posibilitatea ca noi să ne încredinţăm de El, şi să credem în El.

Dumnezeu este nobil. Se ascunde, de aceea trebuie să Îl căutăm. Dragostea Lui se supune libertăţii noastre, de aceea trebuie să ni-L însușim. Este Acel „Foarte” și Acel „Altcineva”pe care îl căutăm; de aceea trebuie să îndrăznim.

„Cealaltă logică”

Pentru a descoperi „cealaltă logică”, trebuie doar să aflăm căile, punctele de trecere, iar acest lucru nu este greu. Însăşi firea imaterială – am spus-o şi mai sus – ocroteşte printr-o logică metafizică cele mai delicate taine ale ei. Se apără, în faţa rigidității legilor cauzalității şi a simţurilor, prin mecanisme care descoperă legile şi principiile bulversamte ale rațiunii naturale. Astfel, în  microcosmos, determinismul devine indeterminism și incertitudine (principiul lui Heisenberg), în timp ce, în macrocosmos, caracterul absolut al marilor dimensiuni, este prezentată ca relativitate (Teoria relativităţii).

Prin analogie inversă, logica lui Dumnezeu transformă aparentul Său nedeterminism în certitudine, iar relativitatea imaginii Sale o preschimbă în caracterul absolut al Persoanei Sale. Dumnezeu nu este o idee abstractă în care trebuie să crezi, nici întruchiparea Binelui de care trebuie să te minunezi, nici vreo existență îndepărtată pe care trebuie să o descoperi. Dumnezeu este Persoana pe care fiecare dintre noi trebuie să O întâlnească. Este „Celălalt”, chip care se descoperă în celelalte făpturi diferite ca rațiune și fire.

Logica Evangheliei este îmbibată de logica Crucii. „Cuvântul crucii: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 23-24). În tradiţia creştin-ortodoxă, Răstignitul este „Împăratul slavei”. Logica sutaşului şi a tâlharului constituie temelia logicii dumnezeieşti. Aceştia nu au crezut în Învăţătorul, nici în făcătorul de minuni, nici în omul înviat; aceştia au crezut în Dumnezeu cel răstignit. Aceştia au fost cei care „nu au văzut, dar au crezut” (Ioan 20, 29) pe care i-a fericit gura lui Hristos cel Înviat. Aceştia au fost cei care au văzut cele contrare şi nu au crezut în ele. Sunt cei care au crezut în „celelalte” pe care nu le-au văzut „şi se fericesc veşnic” (Apoc. 19, 9).

Dar cum sunt compatibile cuvintele: „care voind să-şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui” (Luca 9, 24) şi cel care voiește „să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor” (Marcu 9, 35) –  cu logica umană comună? Care, dintre cei care doresc să fie primii, se împacă cu ultimul loc? Cine, dintre cei care doresc să îşi salveze viaţa, consimte, dinainte și conștient, la pierderea ei?

Care fondator al vreunei noi religii, oricât de adevărată şi de frumoasă ar fi ea, îşi va fi început invitația îndemnându-şi reprezentanţii să se sprijine mai mult pe luminarea lui Dumnezeu şi mai puţin pe aptitudinile sau pregătirea lor? „Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi” (Luca 12, 11 – 12).

Dar şi fericirea săracilor şi a celor ce plâng, „Fericiţi cei săraci… fericiţi cei ce plângeţi acum” (Luca 6, 20 – 21), sau „cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt” (Matei 5, 39 – 41), dacă nu înseamnă un non-sens, ce altceva poate constitui, decât principii fundamentale ale unei logici care ne trece, de la prietenia cu patimile şi robirea la moarte, la întâlnirea lui Dumnezeu?

Cum poate Biserica, care învaţă mereu despre comuniunea credincioşilor, să promoveze, în acelaşi timp, însingurarea monahilor? Dacă Biserica învață că trupul este  „templu al Duhului Sfânt care este în voi” (I Cor. 6, 19), cum înțelege, dar, logica celor care își silesc firea și acceptă, prin urmare, viața asceților? Cum se leagă, oare, predica Bisericii despre măsură şi cumpătare, cu uimirea și admiraţia pentru excesele ei?

Logica aceasta mai presus de logică nu are legătură cu revendicările, comparaţiile, cu concepţiile dominante. Pune semnul egal între duşmani și prieteni, între moarte și viaţă, între timp și veşnicie. Preschimbă pe „aici şi acum” în „acum şi pretutindeni şi pentru totdeauna”, preschimbă neputinţa omenească în putere, frica firească în curaj duhovnicesc, neliniştea în credinţă şi nădejde, poruncile evanghelice cele „grele” (I Ioan 5, 3) în „jug cel bun” (Matei 11, 30), robia trupului în libertatea cea întru Dumnezeu. Dă celor omeneşti aromă dumnezeiească. Îl face pe om dumnezeu, după cuvântul care spune: „Eu am zis: Voi dumnezei sunteți, și toți fii ai Celui Preaînalt” (Ps 81, 6).