Întâlniri în Arhipelag

Ne întorceam din Egipet.

Vântul de Nord ni era împotrivă; mereu cu aceiași putere și încăpăținare, ne sufla drept în față. De două zile nu mai văzusem soarele.

Nu eră ceață și nici nouri negri nu se frământau pe cer. Eră un fel de pânză albă-vânătă, așa de deasă și uniformă, încât razele soarelui nu izbuteau s-o străbată, s-o sfâșie, să poată însufleți natura mută și tristă. O perdea groasă de nepătruns se lăsase anume parcă să închidă vederii tainele bolții cerești.

Eram liber în timpul zilei – îmi venea rândul serviciului de quart de la miezul nopții până la răsăritul soarelui – și căutam să mă folosesc cât mai bine de orele de repaos. Lungit pe punte, cu fața în sus, țineam cartea în dreptul ochilor, sprijinindu-mă în coate după clătinările vasului. Citeam isprăvile piraților din Arhipelag, descrise de Ioan Ghica în Scrisorile sale, de pe când era guvernator al insulei Samos.

Ce timpuri!… Prin locurile unde noi pluteam, cu atâția ani mai înnainte, bastimentele franceze și engleze din escadra Levantului, își plimbau, legănându-și, spânzurați de catarge, pirații Greci, prinși ca să îngrozească populația insulelor, care se hrănea numai din piraterie, pe vremea aceea.

Sunt numai vreo șaptezeci de ani de-atunci. Cu ce vor mai fi trăind acești insulari săraci, cu care natura a fost așa de vitregă și strămoșii lor atât de lacomi, că, despoind munții și săcătuind pământul, n-a mai rămas urmașilor decât niște blocuri uriașe de piatră, căzute parcă din cer, la întâmplare, în albastrul străveziu al mării Egee.

„Se vede un vapor la trei quarturi babord” – răsună prelung, de sus, din gabie, vocea marinarului de veghe. Mă ridic, să pot vedea în zare. De jos, de pe punte, nu văd decât o dâră de fum cenușiu, care se resfira la orizont. Târziu apare un punct negru, care crește în larg din ce în ce mai mare.

De pe puntea noastră toate privirile îi urmăreau mișcarea. Era un vapor mare, care se îndrepta chiar spre noi. Se vedea bine, dar nu-i puteam cunoaște naționalitatea, căci nu avea la pupă pavilionul național.

– Cred că e un vas englez – zise un ofițer, care își potrivea luneta.

– Ferească Dumnezeu – adaogă un altul. Mă prind pe ce voiți că e grecesc. Chiar când e supus Englez sau Român, nu-l rabdă inima pe Grec ca să nu-și pună și culorile patridei sale. Ia uitați-vă la coș… nu vedeți nimic? În adevăr, atunci am putut deosebi pe coșul negru o bandă albă și o cruce albastră.

Alb și albastru sunt colorile naționale grecești.

S-a apropiat de noi, micșorând viteza. Părea că voește să ne recunoască. La depărtare de câteva sute de metri și-a schimbat direcția drumului, a mărit viteza și s-a depărtat, pierzându-se la orizont.

Unde s-o fi ducând? Ce-o fi căutând oare vaporul acesta? – căci, desigur, căuta pe cineva.

Când plutești mai multă vreme în nesiguranța mării, când golul acesta nemărginit te apasă din toate părțile, un punct, un singur punct, un sâmbure de viață, dacă se arată pe toată întinderea pustie de apă, îl prinzi cu ochii lacomi, și dornic îl urmărești cu interesul pe care îl ațâță un sentiment adânc, care leagă uneori în taină ființele omenești.

Doi semeni, necunoscuți, care se întâlnesc în singurătate între apă și cer. Cine o fi? Cum se numește? De unde vine? Unde se duce? – aceleași întrebări își fac amândoi deodată, aceleași gânduri îi frământă, aceiași soartă îi leagă. Cu toate că niciodată poate unul nu va ști nimic despre celălalt, totuși ei se privesc cu dor, se urmăresc cu ochii duși în zare și simt împreună apăsarea părerilor de rău, atunci când unul dispare vederii celuilalt, pierdut în urmă, la orizont departe.

Nici un vas n-am mai întâlnit în ziua aceia până sub seară, când iarăși s-a auzit, prelung și răspicat, glasul omului de veghe:

„Se vede un vapor la două quarturi tribord”.

Aceleași priviri curioase au urmărit mișcările vasului, care creștea în zare. Când a ajuns aproape, am văzut uimiți, că-i tot acelaș vapor grecesc, care în timpul zilei ne ieșise încă odată în cale. Întâia oară venea din stânga, acuma ne ieșea din dreapta.

Desigur, căută vreun alt vas, deaceia încrucișa prin locurile acelea.

Oricum, lucru ciudat. Nedumeriți, ne întrebam unii pe alții, fără a avea putința de a afla ceva. Se făceau tot felul de presupuneri, fiecare își da câte o părere, dar nici una nu putea să-i mulțumească pe toți. Apoi se uită și întâmplarea aceasta. Și nimeni, desigur, nu se mai gândea la ea, când începu în tăcerea monotonă a mării, răsunetul metalic al cornului, care chemă pe punte marinarii la regularea serviciului de noapte.

Tocmai târziu, în miezul nopții, când mă prinsese somnul, am fost trezit căci îmi venise rândul.

Era așa de întuneric în noaptea aceia, încât cerul și apa erau tot una de negre; nimic nu se deosebea mai departe de pereții vasului.

Nu puteam să-mi deprind ochii cu întunericul de-afară, zadarnic mă chinuiam ca să străpung perdeaua aceasta neagră, care mă învăluia din toate părțile.

Uneori închideam ochii, părea de prisos ca să mai privesc înnainte. Pluteam așa de orbește în haosul acesta întunecat, în care nu se putea desluși nici marele cerc înșelător, pe care ești deprins ca să-l vezi întotdeauna în juru-ți, crezându-te tu centrul său.

O singură lumină slabă licărea, înroșind geamul busolei. Decâteori mă aplecam ca să privesc cercul gradat, care vibra ca o vietate închisă în cutia aceia de sticlă, mă înneca mirosul uleiului de rapiță, care ardea, sfârâind, într-un felinar unsuros.

Pe punte, jos, trântiți între frânghiile cătrănite dormitau oamenii de serviciu. Nu se putea vedea nici unul, se simțea numai mișcarea și murmurul lor acolo prin întuneric, la piciorul catargului, care scârțiea și el, gemând parcă de sbucium și de osteneală.

Într-un târziu, când ne așteptam mai puțin, isbucni fără de veste strigătul omului de sus: „Se văd trei lumini la babord”.

Marinarul de gabie, ochiul neadormit și cercetător al vasului, descoperise cel dintâi, de departe, trei steluțe care licăreau, tremurând una sub alta, singure în tot cuprinsul pustiu al mării.

Căutam să-mi dau seamă de rostul acelor lumini neobișnuite.

Ca să înlături întâlnirile cu-n alt vas în timpul nopții, îi judeci mersul după luminile de drum: un felinar alb sus, unul roș la stânga și altul verde la dreapta.

Ce rost putea avea cele trei lumini albe, care sclipeau din ce în ce mai tare, apropiindu-se de noi?

– Trebue să fie vreo corabie cu toate pânzele întinse, care se îndreaptă încoace – se auzi un glas de pe punte.

O pată sură părea că se deslușește, desprinzându-se din întunericul nopții.

Abatem puțin din drumul pe care îl urmăm, ca să ne ferim de-o întâlnire. Dar vasul, care s-apropia cu grabă, își schimbă și el mersul, așa ca să ne cadă mai mult în drumul nostru.

– Tii diavolo!… este nebun ăla? n‑are ochi?… vrea să ne tae în două? – tună la spatele mele glasul răgușit al lui Barba Gheorghe, pilotul dela cârmă.

Comandantul, fu trezit din somn. Sui într-o răsuflare scările pe puntea de comandă.

– Banda tribord! – strigă el răstit pilotului de la cârmă.

Și vasul dintr-odată se culcă pe-o coastă, scârțâind din încheeturi.

Ne învârteam de 90 de grade, ferindu-ne din drumul acelei arătări mute, care se apropia, amenințătoare, într-o iuțeală nebună.

În același timp, comandantul apucă de mânerul care deschide drumul vaporilor de fluer.

Și un urlet groaznic, ca vaetul desperat al unei fiare rănite, isbucni clocotind în orbirea nopții.

La glasul acesta de alarmă, toată lumea fu afară pe punte.

O tăcere stăpânită țintuia pe fiecare la postul său. Niciun murmur nu se mai auzi între oameni; numai lanțul cârmei, smuncit de roată, scrâșnea printre raiurile macaralelor.

Toți ochii se deschid,mai mari, și inimile svâcnesc mai tare.

Așteptăm.

Deodată, ca prin farmec, cele trei lumini necunoscute alunecară în jos, stângându-se parcă înnecate în adâncul mării.

Câteva vorbe, răcnite într-o limbă neînțeleasă, răsunară desperechiate în fâșiitul prelung de apă, care se apropia de noi. Și, numai la câțiva metri departe, o umbră neagră se desluși, învârtindu-și pânzele într-o voltă ageră și sigură. Sburând ca o pasăre de noapte cu aripi uriașe, se șterse, alunecând pe lângă noi, până se pierdu în negrul întuneric al nopții.

Era una din acele ușoare corăbioare, brigantine, cari tae luciul apei ca o săgeată în sbor, mânată de un vânt prielnic și manevrată cu dibăcie de cătră lupii Mării Egee.

Primejdia trecuse, pe punte toți erau în fierbere. Ce-a fost această ciudată întâlnire? Ce caută oare vasul acesta? Și dece nu avea luminile obișnuite de drum?

Ni se întâmplase de multe ori ca să întâlnim în cale corăbii mici, sărace, fără lumini de drum, lăsate în voia soartei – fantome care te îngrozesc adesea, când îți apar deodată, tăindu‑ți drumul, în nopți întunecoase.

Dar vasul acesta avea trei lumini; era, de sigur, un semnal de recunoaștere.

– Nu se petrec lucruri curate prin părțile acestea. Parcă ar fi fost un vas de pirați – zise cu sfială un ofițer tânăr.

Toți ceilalți începură să râdă.

Comandantul adaogă, zâmbind cu bunăvoință:

– Dacă pirateria s-a măturat demult din Archipelag, au rămas încă multe fapte de baraterie, care se petrec prin locurile aceste.

Pe când noi stam de vorbă strânși în jurul hărții Arhipelagului și povesteam întâmplări și fapte de înșelăciune ale marinarilor Greci de prin insule, Barba Gheorghe, care lăsase cârma în manele altuia, se apropiase pentru a ne asculta – și un zâmbet plin de înțeles îi flutură pe buze, pe sub mustățile cărunte și țepoase, ca niște fire de sârmă răsucită.

De bună seamă, știea el ceva mai mult decât cetisem noi prin cărți.

Când toți ceilalți s-au dus să se culce și am rămas iar singur ca să măsor în lung puntea de comandă, m-am apropiat de bătrânul care ședea jos, cu ochii țintă la mare.

– Nu te culci, Barba Gheorghe, că ți-ai terminat serviciul?

– Nu vine somnul la mine, când trec prin locurile astea.

– Mi‑a rămas la inimă, adaog eu, corăbioara ceia, care manevra cu atâta dibăcie.

– Ama!… Palicari din insule. Ai văzut cum rândunica sboară și se învârtește în vânt!…

– Barba Gheorghe, dar ce crezi d‑ta că voia corăbioara asta, de s-a apropiat așa de noi?

– He!… săracii… este greu acuma de trăit și pe apă; numai poți să câștigi o bucată de pâne ca mai înainte – și un surâs amar încreți fața lui neagră, arsă de soare și tăbăcită de sărătura mării.

– Ai văzut vaporul cel mare, care ne‑a ieșit în timpul zilei de două ori în drum. El căuta pe corabie și corabia căuta pe el.

– Ei bine, dar pentru ce?

– Apoi nu știi că, de când au intrat dracii de Englezi la Eghipet, nu te mai poți hrăni ca înainte vreme. Mai demult, umpleai corabia cu hașiș, care crește frumos în insulele noastre, și o descărcai la Alexandria; iar negustorii Arabi plăteau numai în lire de aur. Acuma, Englezul a oprit să mai intre hașișul în Eghipet. Cum prinde o corabie, arde toată marfa și dă amendă strașnică pentru contrabanda de hașiș. Numai vapoarele mari pot să mai aducă pe ascuns; îi înșală mai ușor, căci debarcă mai multe feluri de marfă. Vaporul și corabia asta se vede că au avut vorbă să se întâlnească pe-aicea, de-aceia se căutau ei așa. Ca semnal de recunoaștere, desigur, au avut trei lumini albe. Când a văzut corabia că s-a înșelat cu noi, a fugit repede la larg.

Bătrânul începuse ca să-și deslege limba.

De multeori îl necăjisem noi, spunându-i că a fost pirat în tinerețe. În totdeauna se supăra foc și se jura că el, care era copil de pe atunci când mai umblau pirații, nu făcea nimic alta decât ținea frânghia la provă, ca să lipească vasele, pe când alții intrau cu cuțitul la turc.

De data aceasta însă alunecase fără de veste, furat de amintiri, în povestirea vitejiei Palicarilor din vremea marei revoluții grecești. Începu să-mi înșire despre flota lui Ibrahim Pașa, care a venit la Kassos cu două zeci de fregate, așa de furios, că voia să ia și pământul insulei să-l îmbarce la bord; cum n-a fost chip să debarce trupele decât în urma trădării unui pilot grec din Rodos.

În măcelul groaznic, pe care l-au făcut Turcii în insulă, a fost ucis și bunicul său, care avea toată corespondența zaverei, căci el fusese trimis cu scrisori la Iași cătră Ipsilante din partea Patriarhului de la Constantinopole.

Și bătrânul se opri din spus, înecat din vijelia amintirilor trecutului îndepărtat.

După ce își scoase un săculeț de pânză groasă de vele, își îndopă bine ciotul de lulea, arsă pe jumătate, și începu iarăși din ce în ce mai înduioșat:

– Ah!… dacă ai fi cunoscut pe căpitanul Stavro, fratele mamei. Ce om tare și inimos!… Ca el nu se mai pot găsi azi oameni pe nicăeri. Fusese în flota lui Canaris, era spaima Turcilor, și toți patrioții din insule se închinau la numele lui. Mă ceruse mamei ca să mă iea cu el pe mare și să mă învețe a mă hrăni pe apă. Eram băiet mic de tot când m-am îmbarcat pe bombarda lui, care se chema Olga.

Când se vedeau arzând focuri la munte, pe vârfurile Panaghiei, știam că ne vestește apropierea unui vas turcesc.

Plecam din ascunzătorile insulei, ne strecuram printre colțurile stâncilor, care ieșau ca niște dinți din apă, și sburam la larg, cu pânzele întinse. Cum se aruncă uliul asupra puilor de găină, așa cădea și el peste corăbiile turcești.

Dar vezi, a greșit el numai odată, și dintr-aceia i s-a tras și moartea.

A atacat și a dat la fund un vas, ce ducea proviant la Constantinopole pentru armata Englezului, care debarcase acolo, ca să pornească pe urmă la Crimeia, că începuse războiul cu Rusul.

Când ne-au prins, era o noapte neagră ca acuma; mergeam cu vânt bun la Samos.

Din urmă venea un vas mare. După formă și iuțeală bănuiam noi că-i o fregată străină. Goneam din toate puterile, dar la urmă tot ne-a ajuns.

– Cine sunteți voi? – ne-a întrebat pe grecește. N-am răspuns nimic întâia dată. Dupăce a strigat pe turcește să spunem numele vasului, căpitanul crezând că are să-i înșele, răspunde: Medghidieh – numele corăbiei pe care o înecasem.

— Medghidieh e la fund, și o să vă duceți și voi dracului după dânsa… Foc – se auzi strigând pe vasul care se apropiase mult de noi.

După câteva clipe, o lumină roșie scăpără prin nouri, un bubuit răsună în urma noastră și auzirăm bine șuerul unui obus, care sburase pe deasupra capetelor.

Ne‑am lungit cu burta pe punte, schimbând cârma într-un bord, ca să fugim din drumul fregatei.

Al doilea obuz izbucni în arboradă; catargul din provă trosni, prăvălindu-se pe punte. Pânzele întinse și toate frânghiile încurcate, care căzuseră umplând puntea, ne strângeau dedesupt, fără a mai putea face vreo mișcare.

Ne sbăteam ca muștele, prinse în rețeaua păianjenului când ne-a cules Englezul.

Dupăce ne-a ținut trei zile în fiare, în fundul magaziei cu cărbuni, ne-a dat drumul, debarcându-ne la Samos: a oprit numai pe căpitanul nostru.

Tocmai după vreo zece zile am putut să mă întorc la Kassos. Mama mă plângea, crezându-mă mort demult.

Într‑o dimineață, toată escadra engleză ancora în fața insulei noastre. O lovitură de tun a strâns tot poporul la mal ca să privească. Și, atunci, am putut vedea cu groază cum, la fregata cea mai mare, se legăna sus, în bătaia vântului, un trup omenesc, spânzurat sus tocmai la babafinca.

Eră căpitanul Stavro acolo sus!… Plângeau tinerii și bătrânii, femeile și copii; tot norodul plângea și blestema pe Englez și pe toată Europa, că ei ne împinsese împotriva Turcului, și apoi tot ei ne gâtuiau acuma.

A!… ce om!… ce om a fost acela!…

Se spune că, atunci, când a auzit că-i osândit la moarte prin spânzurătoare, n-a suflat nici-o vorbă și nici-o lacrimă nu i-a dat în ochi. Iar când a fost totul gata, a cerul un foc ca să-și aprindă țigara, și el singur a dat semnalul ca să tragă ștreangul, atunci când a sfârșit de fumat, aruncându-și mucul țigării în mare.

Și Barba Gheorghe sfârși vorba, clătinând cu amărăciune din cap, pe când își lovea de tocul cismei luleaua, stânsă de mult. Căzut pe gânduri, rămase tăcut, privind la scrumul care, scuturat, sbura, spulberându-se în bătaia vântului.

Se crăpă de ziuă, vântul se potolise; numai o boare umedă mai suflă ușor în răstimpuri. Văzduhul nu se limpezise bine de negurile nopții, și ziua începuse ca să-și ridice încet, pe furișate, genele aromite în zarea viorie la orizont, acolo unde abia se bănuia dunga înșelătoare a coastei gigantului Levant.

Pluteam încet, intrând pe nesimțite între insulele acestei mări, care ne atrăgea din ce în ce în sânul ei, legănându-ne într-o răsuflare domoală, în măreața liniște din faptul dimineții.

În stânga, într-un fund albastru plumburiu, se înșira lanțul întrerupt și nedefinit al Cicladelor.

În dreapta, pe măsură ce se ridică în falduri perdeaua de aburi aurii, se descopere verdeața lucitoare a smochinilor din Rodos.

Și, înnaintea noastră, în depărtarea ștearsă, o liniuță începe a tremura în jumătatea de lumină a zorilor – e un cap al țărmului, care înnaintează în mare, păstrând de veacuri urma anticului Halicarnas.

Și numai când te afli aici, plutind pe luciul mării – oglindă a infinitului – între cele două continente, pe care le poți prinde deodată cu vederea, tu, efemera vietate cugetătoare, simți fermecat, eternul ritm, măreața armonie a naturii și taina mirajului istoric al neamului omenesc.

Unde sfârșește Europa și de unde începe Asia?

Natura n-a tras aici o linie despărțitoare între un continent și altul. E aci o înlănțuire între uscat și apă. O țesătură minunată de mare și pământ.

Deoparte și de alta, golfuri adânci scobesc coastele întretăiate; peninsule, capuri, cari se prelungesc departe în mare și lanțuri nesfârșite de insule leagă un continent de altul, fără ca ochiul să piardă o clipă uscatul din vedere.

Pare că natura a durat anume o punte de trecere de la un țărm la altul, ca să înlesnească drumul între cele două lumi.

Pe puntea aceasta a trecut civilizația din lumea veche în cea nouă, și tot deacolo, în urmă, barbaria pe aceiași punte s-a îndrumat, ca să întunece lumina care începuse abia a străluci.

Și înnapoi, pe același drum, lumina, azi, se întoarce, ca să alunge întunericul lumii vechi. Și cine știe decâteori, în nesfârșita scurgere a vremii, prefacerile celor două lumi se vor mai perinda încă pe aceiași punte, de la un continent la altul…..

Numai când navigi prin Arhipelagul grecesc, prin acest labirint de insule, care se oglindesc în albastru străveziu al apei, înțelegi pentru ce mai întâiu prin aceste locuri geniul uman s-a încercat să înfrunte uriașa forță a mării.

Desigur, prin locurile acestea, printre insulele care se văd una pe alta, în dorința de pradă, învingându-și groaza de necunoscut, s-a deslipit de pământul tare, pe care călca, cel dintăi îndrăzneț copil al omenirii din vârsta primelor epoci, ca să se avânte în luptă cu marea, dibuind cu stângăcie pe trunchiul vreunui copac grosolan cioplit sâmburele minunatelor opere ale arhitecturii navale și primul pas al navigației mondiale.

Dorința de pradă a creat navigația, și, deaceia, pirateria – această spumă a mării – este veche ca și navigația; ea a dat multă vreme avânt propășirii acestei arte.

Argonauții, pe care îi conducea Iason în căutarea lânei de aur, nu erau, la drept vorbind, decât niște pirați, ca și Ulysse, Menelas și toți ceilalți eroi, pe care îi cântă și-i idealizează poeții antichității.

De aceia, un scriitor francez, călătorind prin locurile acestea ca să cunoască caracterul rasei și alcătuirea statului grecesc de azi, spune că marina greacă e veche ca și poporul grecesc, „căci prima dată când această națiune s-a făcut cunoscută lumii a fost atunci când a plecat, cu vasele pe care le avea, ca să jefuiască cetatea Troia.

Cu drept cuvânt s‑a zis că adevăratul erou al Greciei nu-i aprigul Achile, care nu știe decât să iubească, să urască, să plângă și să lupte. Achile este un om de uscat, crescut departe de mare; Achile are cugetul curat, e un suflet drept, el nu știe să chibzuiască nimic cu șiretenie; Achile n-a câștigat nimic prin războiul Troian, decât doar moartea și nemurirea; Achile este numai pe jumătate Grec!… Grecia întreagă e încarnată în insularul Ulysse, care știe să navigheze și să mintă, care precupețește și iubirea și nenorocirea, care, înnainte de a ucide pe pețitori, sfătuește pe soția sa ca să le ceară daruri bogate. Ulysse este eroul marinar, negustor și înșelător…”.

1908 August