Neopăgânii şi Apostolul Pavel

Un element comun în ideologia diferitelor grupări neopăgâne îl constituie poziţia lor înverşunată, dispreţuitoare, fanatică şi dusă până la extrem împotriva persoanei lui Iisus Hristos, a Profeţilor, a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre.

Apostolul împotriva căruia aceştia se manifestă cu o nemaiîntâlnită înverşunare şi fanatism, este Sfântul Pavel, căruia îi sunt proferate tot felul de lucruri neadevărate care merg de la fanatism agresiv şi mistificarea adevărului istoric, ajungând până la obsesie.

În continuare vom reda, ca exemplu, doar câteva afirmaţii neopăgâne la adresa Apostolului Pavel, şi le vom analiza pe scurt, pentru a vedea în mod cât se poate de clar ura neopăgânilor din zilele noastre faţă de persoana şi lucrarea Sfântului Apostol Pavel.

În cadrul argumentelor defăimătoare şi lipsite de temei istoric aduse de adepţii vechii civilizaţii păgâne greceşti se încadrează şi încercarea unora dintre aceştia de a pune în legătură persoana Sfântului Apostol Pavel cu incendierea Romei în timpul domniei împăratului Nero.

Aceştia preiau cu superficialitate acuzaţiile denigratoare ale depravatului şi schizofrenicului împărat roman Nero împotriva primilor creştini cu privire la teribilul incendiu ce a izbucnit în Roma în data de 19 aprilie 64 d. H. şi a mistuit o mare parte a acesteia, în încercarea lui de a scăpa de furia locuitorilor oraşului. Sfântul Apostol Pavel şi creştinii sunt prezentaţi de către neopăgâni drept incendiatorii Oraşului celor Şapte Coline.

Inventând evenimente care nu au existat în realitate, ei afirmă că Sfântul Apostol Pavel a fost implicat în conspiraţia organizată de Seneca şi Piso. Această afirmaţie este literalmente neîntemeiată, fiind produsul fanteziei lor. Absolut nici o sursă istorică de încredere nu se referă la vreo participare a lui Pavel la conspiraţia împotriva lui Nero, conspiraţie organizată de Gaius Calpurnius Piso, şi demascată în anul 65. d. H.

Tot în sprijinul afirmaţiilor lor, detractorii Sfântului Pavel folosesc aşa-zisa corespondenţă dintre Seneca şi Piso. Însă, s-a stabilit de către specialişti că această corespondenţă face parte dintr-un corp epistolar ce datează din secolul al IV-lea d.H., şi, de aceea, este considerată neautentică [1]. Texte care prezintă semnături false, aparţinând secolului IV ne sunt prezentate ca mărturii autentice!

În contracararea acestei propagande neopăgâne se găsesc însă mărturii istorice incontestabile. Prima mărturie aparţine istoricului roman Tacitus şi se găseşte în lucrarea sa Annales.

Acolo se face referire la informaţia care circula în Roma că cel care a incendiat oraşul a fost Nero. Şi, continuă Tacitus, pentru a contracara această părere, Nero a aruncat vina incendierii Romei asupra creştinilor [2], adică i-a scos pe ei vinovaţi de tot ce s-a întâmplat atunci.

Evenimentele adevărate, care arată că constituie cel puţin denigrare orice asociere a lui Pavel şi a creştinilor cu incendierea Romei, ni le expune Suetonius: «Într-adevăr, sub pretextul că îl oripilau urâţenia construcţiilor vechi şi plebea ce se îngrămădea pe străzile înguste, a dat foc Romei. Şi, cu toate că mulţi senatori au văzut chiar pe proprietăţile lor sclavi ai Palatului Regal purtând făclii în mâini, totuşi, nu au îndrăznit să-i oprească»[3].

Afirmaţiile neopăgâne pe care le-am înfăţişat, în legătură cu persoana Sfântului Apostol Pavel, constituie o dovadă a modului de gândire şi a fanatismului lor. În plus, este o argumentare lipsită de suport istoric, dar şi o dovadă a tragediei pe care o trăim. Iar această tragedie nu este altceva decât iluzia pe care și-o fac cum că istoria adevărată o constituie himerele lor.

Note:

[1] Vezi mai pe larg Al. Fürst – Th.Fuhrer- F.Siegert- P.Walter, Der apokryphe Briefwechsel zwischen Seneca und Paulus, (Scripta Antiquitatis Posterioris ad Ethicam Religionemque pertinetia 11), edit. Mohr Siebeck, Tübingen 2006.

[2] Vezi Tacitus, Annals, Books ΧV/44, (Loeb Classical Library) London 19999, p. 282. Vezi şi H. Fuchs, Tacitus über die Christen, în Vigiliae Christianae 4(1950), pp 65-93.

[3] Vezi Gaius Suetonious Tranquillus, De vita Gaesarum. Neron, 38, Introducere –Traducere: Periklís Rodákis, edit. Paraskínio, Atena 1993, p. 70.