Sfântul Athanasie Athonitul (5 iulie) și începuturile vieții chinoviale în Sfântul Munte

Sfântul Atanasie Athonitul, având numele de botez Avraamie, era de loc din Trapezunt, unde și-a dobândit educația elementară, mutându-se apoi la Constantinopol. O veche Viață a Sfântului Athanasie Athonitul face trimitere la acest episod: ”acesta a crescut în cetatea cea mare Trapezunt şi a învăţat carte în Bizanţ, iar munţii Athonului l-au adus pe dânsul ca dar lui Dumnezeu”. În plus, într-un alt pasaj al Vieții sale se menționează că ”cetatea Trapezunt l-a dat pe Atanasie, acest înțelept și preaînțelept în toate, care de la naștere se numea Avraam; căci trebuia, ca unul care era părinte al multor părinți, să fie legat și cu numele și cu fapta de patriarhul din vechime (adică de Avraam al cărui nume înseamnă părinte al mai multor neamuri), părinții lui fiind dintr-o patrie bună și cu neamul deloc neînsemnat”. La Constantinopol l-a avut dascăl și îndrumător pe Athanasie, ”întâi stătătorul școlilor”. Avraamie a studiat în Constantinopol în timpul împăratului Roman Lekapinós.

Sfântul Athansie Athonitul, icoană, sec. al XIV-lea, Mănăstirea Pantokrator, Athos

Sporind în învățătură, în perioada studenției din Constantinopol, ”prin votul comun al elevilor și dascălilor”, așa cum se precizează în Viața sa, a fost considerat vrednic de sfat: ”s-a învrednicit să fie sfătuitor al profesorilor”. După ce Avraamie a trecut de etapa studențească și, așa cum am văzut, de aceea de asistent, a sosit timpul să urce la catedra profesorală: ”prin hotărârea lor comună și prin încuviințarea împărătească, urcă pe scaunul învățătoresc”. Acest fragment ne face să credem că este vorba de catedra universitară, nu de aceeași școală unde a predat dascălul său, ci de alta. Pe de altă parte, nu ar putea fi posibil așa ceva însă, având în vedere vârsta fragedă a lui Avraamie. De altfel, este cunoscut faptul că autoritatea împărătească a intervenit întotdeauna în aprobarea numirii unui profesor obișnuit. În cazul de față, este vorba de Constantin al VII-lea Porfirogenetul, care a aprobat numirea lui Avraamie ca profesor într-o școală din Constantinopol. Desigur, alegerea unui profesor se făcea, apoi, prin votul dascălilor și elevilor.

Începuturile monahismului în Muntele Athos

Muntele Athos, redenumit Sfântul Munte deoarece, cu timpul, locul a fost inundat de sfinți, mărturisitori și martiri, a purtat în antichitate numele de Aktí, iar din Evul Mediu, numele de Athos. Pădurile, văile și râurile împiedică trecerea oamenilor, la fel și munții, unul mai înalt decât celălalt. Vânturile, apele agitate și furtunile mătură coastele. Naufragiile în jurul Athosului nu au lipsit niciodată. Astfel, configurația peninsulei a condus la izolare, atât internă, cât și externă, izolare care constituie unul dintre elementele cele mai caracteristice ale vieții monahale.

Între pustia Athosului și restul centrelor monahale de pe întreg teritoriul bizantin au existat mari diferențe. În antichitate, cunoaștem prin intermediul istoricilor bizantini că Athosul cuprindea 5 sau 6 mici grupuri de orașe care, începând cu secolului al III-lea, au început să dispară treptat. În afară de poziția geografică dificilă a peninsulei, la aceasta au contribuit și jafurile neamurilor barbare, care au avut loc până în sec. al V-lea. Secolul al V-lea este momentul în care s-a observat sfârșitul oricărei urme de viață din Athos.

Așadar, oamenii se instalaseră acolo cu mult înaintea monahilor. Primele mențiuni despre existența monahilor în Athos datează cu puțin înainte de secolul al IX-lea. Dar, potrivit unor informații din vieților sfinților, probabil că Athosul a devenit centru monahal din sec. al IV-lea, mai exact, din timpul lui Constantin cel Mare. Împăratul păgân Iulian Apostatul a incendiat mănăstirile, care au fost reconstruite apoi de evlaviosul împărat Teodosie I. Această opinie urmează tradiția athonită pe care o vedem din viețile sfinților. […]. Mulți cercetători susțin că monahii din Palestina, după măcelul comis de arabi, s-au refugiat în muntele Athos, însă nu există însă dovezi în acest sens. Este posibil să fi venit câțiva monahi palestinieini în Sfântul Munte, însă independenți. Doar câteva texte aghiografice menționează faptul că monahii din Sinai și Raith, pentru a evita masacrele arabilor, s-au refugiat în Cipru și Constantinopol. Astfel, viețile sfinților ne informează că monahii din Sfântul Munte au provenit din zonele învecinate. Este adevărat că monahii din Bizanț călătoreau foarte mult, chiar mai mult decât ne imaginăm noi, urmând exemplul apostolilor. După ce primeau schima monahală, ei porneau în călătorii lungi, în diferite centre monahale din întreaga lume.

Pornind de la grupurile mici de anahoreți ajungem, în sfârșit, la întemeierea marilor mănăstiri din Muntele Athos. Prima mănăstire construită este mănăstirea Athos. Aceeași mănăstire este menționată în anul 1062, prin poruncă împărătească, ca mănăstire a Sfântului Munte. În 942 sunt atestați documentar egumenul mănăstirii Athos, un monah aparținând aceleași mănăstiri și alți doi monahi ca reprezentanți ai athoniților din Tesalonic. Între anii 957-958, Constantin al VII-lea Porfirogenetul emite un edict pentru mănăstirea Athos, prin care aceasta este scutită de impozite. Apoi, în 1035, Mihail al IV-lea Paflagonul acordă mănăstirii Athos, sau mănăstirii Iviron, cum este înregistrată de împărat, averile confiscate din ordinele mai vechi ale împăratului. Astfel, își face apariția și o a doua mănăstire, Iviron. În 1045, Constantin al IX-lea Monomahul adresează monahului Cosma un ordin care îi vizează pe monahii din mănăstirea Sfântului Munte. În 1062, într-un ordin pe care Constantin al X-lea Ducas îl adresează ducelui de Tesalonic, sunt menționați monahii din Sfântul Munte. Locul exact unde se afla prima mănăstire, Athos, este necunoscut, dar se preupune că se afla pe locul unde a fost ridicată, mai târziu, mănăstirea Iviron.

Sfântul Athanasie Athonitul, frescă de la Mănăstirea Dionysiou, 1547

În perioada următoare, au fost întemeiate și alte mănăstiri, cum ar fi mănăstirea lui Clement, care nu mai există în prezent, și mănăstirea Xiropotamos și Sfântul Pavel. Ultimile două mănăstiri s-ar fi înfrățit, pentru că au fost ctitorite de același monah, Pavel.

Astfel, ajungem la momentul venirii Sfântului Athanasie (Avraamie, după cum l-am cunoscut mai înainte) în Muntele Athos și la întemeierea Lavrei, cea mai mare mănăstire din Athos, de către acesta. De la această dată, avem la dispoziție mai multe izvoare istorice. Există trei texte scrise de Atanasie, precum și două descrieri ale vieții lui. Redăm din Viața Sfântului Atanasie: «când a ajuns în munte, l-a cutreierat în lung și în lat, cercetându-i pe cei care se nevoiau și care, pe atunci, nu erau mulți, și urmând asprimea petrecerii lor, viața pustnicească și liniștită, i-a uimit întrecându-i, și făcându-se respectat de toți, i-a convins să se apropie de munții cei cu adevărat veșnici, ceea ce mărturisește mult har de la Dumnezeu, Care l-a călăuzit, l-a adus în Sfântul Munte, la El și în corturile Lui». În perioada în care a fost scrisă Viața sa, Athosul era plin de monahi, în timp ce la început era aproape gol.

O altă sursă a vieții sale ne relatează: «acestea făcându-le și supunându-se Împăratului, coborî în munte, nevoindu-se și mai aspru. Cu cât creștea numărul monahilor, cu atât Vistiernicul bunătăților le dădea cele necesare. Căci mulți dintre cei de aproape și mulți de departe, având unii bani, alții câștiguri sau ce avea fiecare, precum este scris despre apostoli, aducând [averile] cu ei, le puneau la picioarele mai-marelui lor, iar unii dintre ei până și pe ei înșiși se puneau la picioarele lui». Așadar, cu cât creștea numărul monahilor în Munte, cu atât creștea și averea mănăstirii, pentru că fiecare monah, atunci când părăsea orașul, lăsa mănăstirii averea sa care consta fie în bani, fie în pământuri. De asemenea, este incontestabil faptul că, de la venirea lui Atanasie până la adormirea sa, numărul monahilor a crescut rapid. Marea Lavră a fost construită de Sfântul Atanasie Athonitul în 963, pe locul unde se pare că a existat cetatea pelasgică antică Akrothósi. Împreună cu obştea, a construit de la început zidul cu patru laturi în continuarea katholikon-ului, având în capăt şirurile de chili, la îndemnul şi cu finanţarea prietenului său, împăratul Bizanţului, Nichifor Fokás.

Se pare că această ctitorie reflectă filosofia și atitudinea Împăratului față de monahism, pe care îl prefera sălășluit în locuri abrupte și inaccesibile. Această interpretare este susținută și de interdicția sa de a se construi mănăstiri în zonele rurale, cât și de impozitele mari puse pe averea bisericească. Împăratul mărturisea, de asemenea, că își dorea tare mult să părăsească tronul și să devină monah în Marea Lavră. Desigur, pot exista și alte interpretări. Un lucru sigur este că nu a mai apucat să-și împlinească dorința de a se călugări, fiind ucis, pe când dormea, de nepotul său Ioan Tzimiskís, care apoi i-a luat tronul. Dar, conform tradiției, a fost găsit dormind pe o rasă monahală.

Sfântul Athanasie a ieșit de mai multe ori din Sfântul Munte. Magistrul Leon Fokás, după victoria împotriva sciților nomazi (ungurilor), între anii 958-959, s-a dus în Athos pentru a-l întâlni pe Athanasie, căci athoniții îl informaseră deja pe Leon Fokás despre personalitatea duhovnicească a lui Athanasie. Athanasie însă evită publicitatea și se retrage pe promontoriul Melána, în isihie. După un an, Sfântul Athanasie primește mesajul comandantului Nichifor Fokás din Creta, care pornise o campanie militară împotriva cuibului de pirați arabi. Athoniții îl roagă pe Athanasie să-l ajute pe Nichifor Fokás și să se îngrijească de eliberarea monahilor luați prizonieri. Athanasie pleacă în Creta, unde sarazinii fuseseră învinși de victoriosul comandant Nichifor Fokás. În timpul șederii sale pe insulă, Nichifor îi reamintește lui Athanasie intenția sa de a deveni monah, acordându-i orice facilitate pentru a-i întemeia și lui o comunitate potrivită convingerilor sale monahale.

Athanasie începe, cu mari eforturi, reconstruirea mănăstirii Lavra, locul de metanie al lui Nichifor, în 961, an în care a adormit părintele său duhovnicesc, cunoscutul ascet Mihaíl Maleínos. În 16 august 963, Nichifor Fokás este încoronat împărat. Athanasie renunță la reconstruirea Lavrei și pleacă în Cipru. Rugămințile împăratului, reînnoirea mărturisirii sale despre hotărârea sa neclintită de a deveni monah și un ajutor financiar generos, îl conving să se întoarcă și să-și continuie lucrarea. Construiește deci, în jurul katholikόn-ului, chilii, bucătărie, trápeză, spital, camere de oaspeți, apeduct și moară. De peste tot veneau monahi dornici să rămână în marea mănăstire pe care a construit-o Athanasie, cu ajutorul împăratului.

Mănăstirea Marea Lavră este prima în ierarhia mănăstirilor aghiorite și cea mai mare ca întindere. A avut și alte denumiri, atestate în cele mai vechi documente: ”Lavra Melanilor”, ”Lavra domnului Athanasie”, ”Lavra Sfântului Atanasie”, ”Marea Lavră” sau simplu ”Lavra”, care înseamnă mănăstire foarte populată. Anul înființării ei este considerat anul începutului vieții monahale chinoviale athonite.

Marea Lavră

Monahii au început să cultive pământul și să îmbine rugăciunea cu munca și activitatea de creație, în timp ce, până atunci, în Sfântul Munte duceau o viață mai mult ascetică, anahoretică. După asasinarea lui Nichifor și preluarea puterii de către Ioan Tzimiskís, Sfântul a fost chemat la Constantinopol să dea socoteală pentru unele calomnii care circulau pe seama sa. În urma cercetărilor, acuzațiile s-au dovedit a fi neîntemeiate, situația întorcându-se în favoarea sfântului, iar primul typikón al Sfântului Munte, cunoscut și ca ”Trágos ” (pentru că a fost scris pe un pergament de piele de țap), din Tsimiski, a fost validat de Împărat. Acest document unic constituie un tezaur istoric inestimabil al Sfântului Munte și cel mai prețios obiect din patrimoniul său cultural.

Privilegii imperiale

Unul dintre cele mai vechi documente care se referă la întreaga comunitate athonită se păstrează în arhivele Protáton-ului, și anume, bula emisă de Împăratul Vasile I. Prin această bulă, athoniții beneficiază de privilegii imperiale pentru proprietățile lor, folosindu-le împotriva mănăstirii Kolovós și a locuitorilor din Ierissos cu care aveau conflicte. Emiterea unui hrisobul imperial presupune că monahii athoniți constituiau un ansamblu și o persoană juridică distinctă, prin intermediul unei organizații, chiar și rudimentare, care acționa în numele tuturor monahilor. În plus, prin hrisovul din 883, împăratul interzice, pe de o parte, tuturor funcționarilor publici, de la cel mai înalt grad până la cel mai mic, să solicite orice tip de impozit monahilor, pe de altă parte interzice persoanelor fizice și sătenilor să îi deranjeze, ori păstorilor să-și lase animalele la păscut în spațiul athonit. Această interdicție avea să joace un rol important pentru viitorul Sfântului Munte. Astfel, nu s-a pomenit vreodată ca un funcționar, militar sau civil să le creeze probleme athoniților cu privire la proprietățile și culturile pe care le aveau în afara peninsulei. Mai târziu, au existat și alte hrisoave în favoarea monahilor din Athos, cum a fost cel al lui Roman I Lekapinós, al lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul și al lui Ștefan.

Prima delimitare de hotare s-a făcut în 942. Separarea dintre teritoriile donate athoniților înainte cu aproape un secol și restul de teren fracționat, care se întindea spre nord și nord-vest de Muntele Athos, a rămas neterminată. Toată zona sudică a Ierissos-ului a fost inițial fracționată, aceeași situație ambiguă existând și la granițele comunității din Ierissos, a mănăstirii Kolovos și a altor mănăstiri învecinate. A doua delimitare de hotare a avut loc în 943. Din moment ce ambele părți, locuitorii din Ierissos și athoniții, au acceptat documentul care le asigura drepturile, s-ar presupune că acest caz a fost închis. Un an mai târziu însă, un general din Tesalonic, Arhiepiscopul Grigorie și judecătorul Thoma, vin prin poruncă împărătească să delimiteze, pe loc, hotarele dintre Ierissos și Athos.

Linia de demarcație finală, așa cum este menționată de documentele Protaton-ului, oferă prea puține dovezi pentru o localizare exactă pe hartă. Începea de la un pârâu din dreptul palatelor vechi de pe insula Amouliáni, palate a căror locație nu o cunoaștem astăzi, ajunge la ogoarele Mănăstirii Sfintei Christina, despre care mănăstire nu există date, și traversează râul Globoutzítza, singurul loc cunoscut de noi în prezent.

Typikón-ul lui Tzimiskís precizează că trecerea mirenilor în Muntele Athos în scopuri comerciale este interzisă dincolo de râul Zygós. Puținele mănăstiri care se aflau în zona cuprinsă între râul Zygós și linia de demarcație au supraviețuit o vreme, urmând apoi să devină metocuri athonite.