Sfârşitul lui Ilie

Ilie merge patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. În cele din urmă ajunge la muntele Horeb, acolo unde l‑a povăţuit Dumnezeu să meargă. Se opreşte la izvorul care a ţâşnit atunci când Moise a lovit cu toiagul său în piatra seacă. Îngenunchează şi bea apă din pumni.

Puţin mai încolo vede şi rugul. Nu mai arde ca atunci când a ajuns aici Moise cu turmele socrului său. I‑au crescut lăstari noi şi este verde pe de‑a‑ntregul. Se apleacă şi îşi scoate sandalele. Locul pe care păşeşte este sfânt. Aici, printre aceste stânci, a răsunat glasul lui Dumnezeu. Să fi putut şi el să îl audă…

Găseşte o peşteră şi intră în ea să petreacă noaptea. Cade la rugăciune. Horebul este un loc sălbatic. Numai prezenţa lui Dumnezeu îl îmblânzeşte.

Către dimineaţă începe să bată un vânt foarte puternic. Aşa cum loveşte stâncile, lui Ilie i se pare că aude mii de glasuri. Se străduieşte să deosebească unul singur, glasul lui Dumnezeu şi până la urmă reuşeşte.

– Mergi, îi spune glasul lui Dumnezeu, spre Damasc! Acolo unde se termină pustia şi începe pământul roditor vei întâlni un plugar, pe nume Elisei. Ia‑l cu tine şi unge‑l prooroc!

Ilie face aşa cum îi porunceşte Dumnezeu. Îl găseşte pe Elisei foarte înfricoşat şi mânios. Cu o zi înainte împăratul Ahaav îl omorâse pe un vecin de‑al lui Elisei, deoarece îi ceruse să îi vândă via sa, iar acela refuzase să i‑o dea. Împăratul a pus martori mincinoşi. L‑a osândit pentru lucruri pe care nu le‑a spus şi nu le‑a făcut. Şi s‑a dus şi via, s‑a dus şi omul! Elisei nu‑şi ascunde frica.

– Ieri l‑a omorât pe vecinul meu, mâine este posibil să mă omoare pe mine. Lăcomia omului nu are hotare. Dar spune‑mi, Legea noastră nu interzice aceasta? Unde s‑a mai auzit să vinzi pământul strămoşesc?

Ilie cade pe gânduri. Ce să‑i răspundă? Nimeni nu este mai presus de Lege. Desigur, nici împăratul.

Între timp apare şi Ahaav cu suita lui. A venit să se mândrească cu via pe care a dobândit‑o şi care a rodit după ploaie.

Ilie se apropie de el şi îi prezice sfârşitul. Va avea o moarte silnică, pentru că Dumnezeu nu iartă nedreptatea.

Şi într‑adevăr, Ahaav a fost ucis în războiul pe care l‑a pornit împotriva lui în acea vreme împăratul Siriei. Proorocia lui Ilie s‑a adeverit.

Din acea zi Elisei l‑a urmat pe Ilie pretutindeni. A devenit umbra sa.

Anii au trecut. Ilie simte că a sosit sfârşitul vieţii sale în această lume. Dar nu vorbeşte despre aceasta cu Elisei ca să nu îl întristeze. Îl lasă să înţeleagă singur.

Într‑o zi îi spune:

– Te rog, rămâi aici, pentru că pe mine mă trimite Domnul la Betel şi trebuie să merg singur.

– Să te las singur? Cu neputinţă.

Elisei refuză să se supună şi îl urmează până la Betel.

Acolo Ilie este bine primit de cei cincizeci de prooroci care se bucură văzându‑l. Ei îi descoperă lui Elisei un lucru pe care trebuie să‑l cunoască: că în acea zi Domnul îl va chema pe Ilie la Sine.

– Ştiu, spune Elisei, dar vă rog să nu vorbiţi despre aceasta.

Nici Ilie nu vorbeşte despre aceasta, cu toate că ştie ce se va întâmpla. Şi mai ales lui Elisei nu îi spune nimic. Aşadar îl roagă să rămână la Betel, pentru că el trebuie să plece la Ierihon, unde îl trimite Domnul.

Elisei îl priveşte cu uimire.

– Adică, îmi ceri să te las singur? Nu, nu se poate!

Merg împreună şi la Ierihon însoţiţi de cei cincizeci de prooroci. Şi acolo în Ierihon, proorocii îi amintesc lui Elisei ceea ce îi descoperiseră în Betel: că în acea zi Domnul îl va lua pe Ilie la Sine.

– Ştiu, răspunde iarăşi Elisei. Dar vă rog să nu vorbiţi despre aceasta.

Nu vorbeşte nici Ilie despre aceasta. Şi îl roagă pe Elisei să rămână în Ierihon pentru că el trebuie să plece de îndată la Iordan, după porunca Domnului.

– Nu pot! refuză Elisei şi de data aceasta să se supună. M‑am jurat să nu te las singur.

Merg şi la Iordan tot împreună. Îi urmează şi proorocii din Betel.

Dar râul este revărsat. Apele Iordanului curg cu repeziciune. Şi Ilie vrea să treacă pe malul celălalt. Însoţitorii lui îl privesc nedumeriţi. Ce va face? Va trece? Nu va trece?

Ilie nu stă mult pe gânduri. Îşi scoate cojocul, îl aruncă în apă şi se suie pe el ca şi cum ar fi o bărcuţă. După el sare şi Elisei. Nu se tem că se vor scufunda sau că îi va lua curentul.

Proorocii rămân pe mal şi îi privesc uimiţi.

De îndată ce ajung pe celălalt mal, Ilie îi spune lui Elisei:

– Cere‑mi orice vrei, înainte de a mă lua Domnul la Sine. Este pentru prima dată când Ilie îi vorbeşte lui Elisei despre sfârşitul său.

Elisei nu stă mult pe gânduri. Este vremea să‑şi descopere, în sfârşit, cea mai tainică şi mai mare dorinţă a sa.

– Vreau să dobândesc duh proorocesc. Şi dacă este cu putinţă, să fie îndoit mai mare decât l-ai avut tu.

– Greu lucru îmi ceri, spune Ilie. Şi din această pricină, dorinţa ta poate că o să se împlinească sau poate că nu. Dacă mă vei vedea atunci când voi pleca de lângă tine, aceasta înseamnă că dorinţa ţi se va împlini. Dacă nu mă vei vedea, întoarce‑te la ţarinile şi la animalele tale!

Nu‑şi isprăveşte bine cuvântul Ilie că apare în faţa lor un car de foc. Tot de foc sunt şi caii care îl trag. Trece printre ei şi îi desparte. Şi până să înţeleagă Elisei ce se întâmplă, ceva ca un vârtej îl apucă pe Ilie, îl aruncă în car, în locul vizitiului şi se îndreaptă spre cer.

– Părinte! Părintele meu! strigă de jos Elisei. Tu eşti carul, tu eşti vizitiul lui Israel!

Şi în timp ce priveşte cum urcă spre cer, vede cojocul lui Ilie care cade peste el şi îl acoperă.

Elisei îl strânge la piept cu mult dor. Dorinţa lui cea mai tainică şi mai mare devine realitate. De acum înainte el va fi vasul lui Dumnezeu în locul lui Ilie.