Trebizonda, 8 august 1896

Vase la Trebizonda – pictură de Lev Felixovich, 1885

Trebizonda, 8 august 1896

La câteva sute de metri e ancorat un vas rusesc de război. Abia se poate descifra numele; e scris cu litere slavone: Kubanetz.

E o canonieră trimisă pentru protecţia creştinilor din Anatolia, în urma măcelului armenilor de curând întâmplat.

După regulamentele marinei, comandantul rus era dator să facă vizită comandantului diviziunei noastre, îndată ce-am sosit în port; ceea ce rusul n-a făcut.

De aci răceală între noi şi ofiţerii ruşi.

După amează părăsim bordul pentru a vizita oraşul.

Un barcagiu turc, cu fesul pe ceafă, cu gâtul gol şi ars de soare, ne debarcă la mal.

Pe cheiul vechi, sfărâmat, de blocuri uriaşe de piatră desfăcute de izbiturile valurilor, mulţimea stă adunată privindu-ne curioasă; unii ne arată cu degetul explicând vecinilor că suntem: Vlahica.

Trecem pe străzi strâmte, întortocheate şi murdare. Zidurile mari, înnegrite şi măcinate de vreme, ascund case cu nenumărate fereşti cu zăbrele de fier şi astupate cu perdele groase.

În centru, mişcarea e foarte mare; pintre şirurile de prăvălii care se ţin lanţ, ne mişcăm încet oprindu-ne să privim la pânzării bogate, la pieile de bizon, la magazii care gem pline cu galenţi de toate formele – un fel de papuci înalţi, cu tocul şi talpa de lemn. Ne minunează măiestria şi fineţa cu care sunt lucrate obiectele în filigrane de aur şi argint, extras din minele din apropiere, de la Goumane-Kane.

O căldură moleşitore; ne îneacă mirosul nesuferit, care se ridică din birturile turceşti unde sînt scoase în stradă frigările cu carne de berbec, ce-şi sfârâie grăsimea deasupra cărbunilor. Grămezi de legume şi fructe zac pe pământ în bătaia soarelui.

Şi-n strâmtoarea acestor străzi murdare ne învârtim cu greu prin furnicarul omenesc.

Turcii, tăcuţi, nepăsători, îşi mână catârii ce păşesc trişti; arabii cu chipuri frumoase, bronzate de arşiţa soarelui, îmbrăcaţi în haine largi şi albe merg încet pe lângă cămilele blânde; grecii limbuţi ne asurzesc lăudându-şi marfa; armenii palizi şi sprâncenaţi ne privesc tăcuţi cu ochii lor adânci şi negri; persanii, cu ochi şireţi, ne arată mândreţa covoarelor moi şi pline.

La vreun colţ de stradă ne iese în cale câte o cadână strecurându-se uşor, ca o umbră, pe lângă zidurile înalte. Şi noi rămânem împietriţi în loc, cu ochii ţintă surprindem din învelişul acela de stofă vişinie, care o ascunde din creştet până în tălpi, vreo minune de picioruş în papucul cusut cu fir şi mărgele, sau vreo mână albă şi mică, împodobită cu de aur.

Uneori ne înfioară sclipiri scânteietoare de ochi negri, adânci şi pătimaşi ce ard în pară sub broboada care-i păzeşte umbrindu-i.

O mişcare deosebită se face prin mulţime; toţi se dau în lături făcând loc alaiului care trece în goana cailor: e paşa cu escorta lui. El se duce să dea vizită comandantului diviziunei noastre.

Doi aşchiri călări, cu armele învelite în blană de oaie şi prinse la spinare, cu iataganele la coapse, merg înainte în galop, deschizând drumul.

După ei un turc scurt şi gras, îmbrăcat milităreşte, cu turban roş, vine pe un cal frumos rotat: e prefectul de poliţie.

În urmă e o căruţă fără arcuri, trasă de doi cai albi; răzămat pe un maldăr de covoare stă paşa grav, posomorât, cu fesul roşu-aprins, cu gherocul negru, cu pieptul plin de stele şi cusuturi în fir de aur.

După căruţă, un rând de aşchiri săltând în galop, îşi bat tecile iataganelor de coastele cailor înspumaţi, de sub copitele cărora scapără scântei din pietrele caldarâmului sunător.

Înaintea meselor înşirate în stradă, câţiva zarafi turci stau adânciţi în liniştea lor visătoare, pierduţi cu ochii-n vag, înconjuraţi de nouraşii albaştrii ai fumului ce se-ncolăceşte leneş înălţându-se din narghilele aprinse. Figurile lor încadrate de barbe mari, îmi aduc aminte de tipurile semite ale zarafilor pe cari îi vedeam în copilăria mea pe stradele Iaşului.

Ne oprim cu toţii să ne schimbăm banii în monede turceşti, căci în voiaj ni se plăteşte solda în aur. Mulţimea de copii care urma droaie după noi, acum ne înconjoară urmărind cu priviri lacome strălucirea aurului.

Câţiva mai îndrăzneţi intră în vorbă si ne servesc de tâlmaci; căci unii ştiu puţină franţuzească învăţată în şcoalele celebrilor Frères jésuites care au prins rădăcini şi pe aici.

În oraş stăpâneşte o linişte înăbuşită; nu-i decât o lună de la cumplitul măcel al Armenilor. La fiecare pas întâlnim patrule de soldaţi, cu cartuşierile încrucişate pe piept, cu armele încărcate, străbătând mahalalele.

Iar pe la colţurile stradelor vedem cete de copilaşi sdrenţuiţi şi murdari, cu chipurile brune, slabe şi ofilite, întinzând manele spre a cerşi mila trecătorilor.

Aceşti micuţi flămânzi şi goi sunt victimele nelegiuitei cruzimi a turcilor; ei sunt orfanii ai căror părinţi au fost ucişi în timpul măcelului.

Se bat sărmanii îngrămădindu-se ca să prindă banii ce le dăm să şi cumpere pâne…

O bătrână armeancă ce vinde ciorapi de lână, ne istoriseşte pe şoptite, într-o franţuzească stricată, toate grozăviile întâmplate.

Cum s-au strâns turcii de prin toate satele vecine şi au năvălit cu cuţitele prin casele kristianilor – cum îi înjunghiau în pragurile caselor şi pe scările bisericilor, – şi cum îşi băteau joc de trupurile neînsufleţite, scoţându-le în stradă. Numai aceia care s-au refugiat pe vasele străine, ce erau în port, au putut scăpa. Pe copii însă îi cruţau; ziceau turcii că: „aceştia vor servi mai târziu pe Alah cu credinţă şi supunere”.

…Şi bătrânei îi se îneacă glasul povestindu-ne; abia îşi mai stăpâneşte plânsul, oftând dureros; îşi şterge cu mâneca hainei boabele de lacrimi ce se scurg printre sbârciturile obrazului până în bărbia-i ascuţită.

Mă uit şi cat cu ochii cercetători, să pot surprinde vreo umbră de cruzime pe chipurile atât de cuminţi şi liniştite ale acestor turci, ce stau aşa de potoliţi, aşa de nepăsători, în uşile prăvăliilor.

Nici n-ai crede că aceşti oameni sunt în stare să săvârşească asemenea nelegiuiri.

Ce adâncuri nepătrunse se ascund în sufletul acestui fanatic neam de oameni!

Ne întoarcem spre port. Rămân în urmă privind la cifrele turceşti însemnate pe cadranul unui ceasornic, aşezat sus la intrarea unei case mari.

Un bătrân aşezat turceşte în uşa unei cafenele, mă pofteşte „să stăm de vorbă” şi îmi explică cum se numără ceasurile la ei, de la răsăritul soarelui, şi care e diferenţa între ceasul „à la turca” şi ceasul „à la franca”.

Îi mulţumesc cu un: „Evala Efendi” respectuos şi mă scobor în port.

În zarea îndepărtată apar vasele ancorate în radă, ca nişte jucării minunate împrăştiate pe faţa calmă a mării.

După ora bordului e aproape de apusul soarelui, căci Elisabeta, mândră, îşi flutură în adierea serei flamura albastră prinsă în vârful catargului, semnal de atenţiune pentru lăsarea pavalionului.

Când se împlineşte ora anumită, în clipa când flamura cade ca un fulg uşor şi bubuitul descărcăturei sgudue văzduhul, toţi îşi descopăr capetele; iar corniştii încep a suna onorul ce se dă tricolorului român, care se lasă de la pupă încet, alunecând în jos odată cu cel rusesc.

Globul roşu însângerat al soarelui alunecă uşor după creasta înclinată a muntelui, ce despică albastrul cerului senin… După câteva clipe nu mai rămâne decât o geană roşietică ce licăreşte în asfinţit tivind în auriu o margine a cupolei şi poleieşte cald vârful unui minaret al moscheei de pe bătrânul munte: Sui Dangi.

…Şi acum, în pacea sfântă a serii, nu se simt decât fiorii dulci, împrăştiaţi de notele muzicei vaporului rus, ce îngână o rugăciune aşa de tristă ca ecoul slab al unui plâns îndepărtat…

Sursa: Jean Bart, Jurnal de bord. Schiţe marine şi militare, Bucureşti, Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu”, Bulev. Elisabeta, 6, Bucureşti, 1901.