Viitor sumbru pentru Patriarhia Antiohiei

Hrístos Iakóvou – Director al Centrului Cipriot de Studii (KYKEM)

Astăzi, în Siria, creştinii reprezintă în jur de 12% din totalul populaţiei ţării: ortodocşii alcătuie cel mai numeros grup, numărând aproximativ două milioane, din punct de vedere instituţional fiind reprezentaţi de către cea mai veche patriarhie ortodoxă, Patriarhia Antiohiei.

Din punct de vedere istoric, evoluţia Patriarhiei Antiohiei, precum şi a celorlalte trei Patriarhii (după vechimea lor, Constantinopol, Ierusalim şi Alexandria), a fost influenţată în mod decisiv de faptul că se află, încă din secolul al VII-lea, într-o ţară dominată numeric de musulmani. Această realitate o obligă de secole să-şi limiteze activitatea bisericească.

Din 1724 şi până în 1898 ierarhia superioară a Patriarhiei a fost formată din greci. Acest lucru a fost o consecinţă a activităţii intense şi sistematice a Bisericii Romano-Catolice, care a înfiinţat Patriarhia Unită cu Roma, formată din foşti ortodocşi care au trecut la romano-catolicism, reacţia din partea creştinilor, dar şi a episcopilor ortodocşi ai Patriarhiei Antiohiei în fața prozelitismului catolic, fiind aceea de a cere să le fie trimis un patriarh grec.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în timpul alegerii Patriarhului Ierótheos (1850-1884), ortodocşii arabi ai Patriarhiei au ridicat problema alegerii unui patriarh de origine arabă. Perioada dintre păstoria Patriarhului Ierótheos și demisia ultimului Patriarh de origine greacă, Spirídonos (originar din Páfos), în 1898, a fost una tulbure.

Ortodocşii arabi au reuşit să promoveze interesele ruseşti în Orientul Mijlociu, având permanent sprijinul Bisericii Ruse, care, prin intermediul „Frăţiei Ortodoxe Palestiniene-Ruse Imperiale” şi prin crearea unei reţele de servicii sociale (mănăstiri, şcoli, spitale) pentru creştinii ortodocşi arabi, şi-a adjudecat cu timpul rolul pe care în trecut îl dețineau clericii greci în cadrul Patriarhiei Antiohiei şi a Ierusalimului.

În fine, în 1899, cu încuviinţarea Înaltei Porţi (care nu şi-a respectat înţelegerea pe care o avea cu Grecia în privinţa conducerii Patriarhiei Antiohiei), dar şi a intervenţiilor de culise ale Bisericii Ruse, a fost ales ca Patriarh al Antiohiei Melétios Doumáni, de origine arabă.

Alegerea unui patriarh arab a avut ca rezultat, de-a lungul timpului, atragerea Patriarhiei în diferitele conflicte interne din Siria şi, prin urmare, dependenţa ei de toate regimurile politice care s-au perindat la conducerea ţării, Patriarhia fiind o instituţie ce reprezintă o minoritate în această ţară.

Prezenţa grecilor în rândul înalţilor ierarhi dădea un caracter cosmopolit Patriarhiei, ţinând-o departe de orice amestec în conflictele interne, pe când alegerea patriarhilor de origine arabă a transformat clar Patriarhia într-o instituţie aservită intereselor Statului.

Criza actuală din Siria a avut, încă de la început, caracter religios, lucru care va influenţa atât conflictul cât şi viitorul ţării.

Perspectiva răsturnării regimului al-Assad şi înlocuirea lui cu un califat musulman sunit nu provoacă decât groază membrilor minorităţilor din ţară (creştini, druzi, ismaeliţi, kurzi ş.a.). Este posibil ca regimul al-Assad, aflat de 43 de ani la putere, să fi fost un regim totalitar, însă a asigurat libertatea religioasă şi a protejat minorităţile, împotriva tendinţelor fundamentaliste ale suniţilor. În acest cadru se explică şi prezenţa importantă a creştinilor, oameni politici, în aparatul de stat sirian. În plus, acelaşi regim a fost sprijinit de minoritatea alawiţilor, din rândul căreia provine familia al-Assad.

Cu toate că, până astăzi, atacurile împotriva creştinilor sunt izolate şi nu sunt în centrul conflictelor – fiindcă prioritatea contestatarilor regimului este înlăturarea lui al-Assad – totuşi, îngrijorarea Patriarhiei Ortodoxe a Antiohiei creşte, temându-se de a nu se întâmpla şi în Siria ceea ce s-a întâmplat în ţara vecină, Irak, odată cu înlăturarea regimului lui Saddam Hussein.

În Irak, creştinii chaldei asirieni, care constituiau, ca şi în Siria, o minoritate cu poziţie economică dominantă şi o prezenţă socială şi politică remarcabilă, odată cu înlăturarea regimului Saddam Hussein, au devenit ținta atacurilor din partea salafiştilor (musulmani) ori a grupărilor afiliate Al-Qaeda. În ultimii zece ani, sute de mii de creştini au fost nevoiţi să emigreze din Irak, atunci când asasinatele la adresa lor deveniseră fenomene cotidiene. În 2003, atunci când a fost răsturnat regimul Hussein, trăiau în Irak în jur de două milioane de creştini, pe când astăzi au rămas mai puţin de cinci sute de mii. Un număr de aproximativ două sute de mii de creştini şi-au găsit refugiul în Siria, care, până în 2011, oferea protecţie. Astăzi, această minoritate înfruntă aceleaşi primejdii, pentru a doua oară, şi, desigur, îngrijorarea creşte, de vreme ce alte posibilităţi de emigrare în Orientul Mijlociu nu prea mai există.

Salafiştii musulmani, atât în Irak, cât şi în Libia sunt susţinătorii politicii de prigonire a creştinilor din Siria, pe care îi consideră susţinători şi colaboratori ai regimului al-Assad. Prin urmare, în eventualitatea în care regimul al-Assad va fi înlăturat de la putere, creştinii nu vor mai lua parte la viaţa politică a ţării, vor fi consideraţi drept o minoritate, iar situaţia lor va fi deosebit de dificilă.

Chiar dacă creştinii nu s-au implicat în conflictul fratricid din Siria, salafiştii musulmani îi acuză încă de acum de lipsă de reacţie şi pasivitate.

În concluzie, Patriarhia Antiohiei va primi o lovitură puternică dacă va fi privată de o mare parte a credincioşilor ei [prin emigraţie] şi îşi va pierde poziţia privilegiată pe care a avut-o în ultimii 43 de ani.

Scăderea drastică a numărului credincioşilor nu este o problemă ce afectează doar Patriarhia Antiohiei. Există precedentul Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, ai cărei credincioşi  se împuţinează îngrijorător, dar unde nici situaţia şi mai ales numărul clericilor nu oferă motive de satisfacţie, din moment ce Şcoala Teologică din Hálki, unde studiau viitorii clerici ai Patriarhiei, rămâne închisă în continuare.

Viitorul Ortodoxiei în această lume dominată de Islam este o chestiune foarte importantă ce trebuie abordată cu seriozitate pentru a se găsi soluţii care să aibă rezultate în viitor.