Adormirea Maicii Domnului – Mutarea la Viaţă

Adormirea Maicii Domnului. Pictură murală din biserica mare a Sfintei Mănăstiri Vatoped (1312)

De fiecare dată când sărbătorim Adormirea Maicii Domnului este ca şi cum am prăznui Sfintele Paşti: Paştele de vară. Un altfel de Paşte ne pregăteşte Doamna de Dumnezeu-Născătoare: sfântă trecere „de la moarte la viaţă”, al doilea Paşte, sfânt, fără prihană, dătător de viaţă pentru neamul omenesc, findcă astăzi, cu adevărat, „sunt biruite hotarele firii”.

„Cum izvorul vieţii păşeşte către viaţă trecând prin moarte!”, exclamă Sfântul Ioan Damaschin. Adormirea Maicii Domnului, „începătoarea Vieţii”, depăşeşte înţelesul morţii, de aceea nu se numeşte moarte ci „adormire”, „dumnezeiască mutare”, şi „plecare” la Domnul. Chiar dacă primeşte moartea, este, însă, o moarte „dătătoare-de-viaţă”, de vreme ce se mută la viaţa cerească și veşnică.

Plecarea Maicii Domnului din această viaţă, ca eveniment real şi de netăgăduit, păstrat şi transmis prin Sfânta Tradiţie, constituie o învăţătură bine definită în învăţătura Bisericii Ortodoxe, şi nu are nicio legătură cu concepţiile pietiste din Apus despre imaculata concepţie ori viaţa fără de moarte a Născătoarei de Dumnezeu.

Fecioara este acea făptură deosebită creată de Dumnezeu, mai presus decât toţi oamenii şi decât mulţimea îngerilor, care, dintre toţi oamenii, a fost singura care a trăit viaţă preacurată şi – lucrul cel mai greu de înţeles pentru mintea omenească – a devenit Maica lui Dumnezeu. Acest lucru a fost posibil fiindcă ea nu a păcătuit niciodată, nici nu şi-a întinat mintea cu cele ale trupului, şi nici nu a trăit pe pământ cu dureri trupeşti ori boli. Deşi a avut trup dătător-de-viaţă, totuşi, ca om, s-a aflat sub stăpânirea morţii şi a murit, însă, fără ca Dumnezeu să despartă sufletul ei de trup: se desface pentru o clipă legătura care le unea pe cele două, aşa cum s-a întâmplat şi cu Hristos. După adormire, sufletul ei se uneşte imediat cu Hristos, fiindcă Domnul, în clipa adormirii Maicii Sale, însoţit de netrupeştile cete ale îngerilor şi ale sfinţilor, primeşte sufletul ei cel sfânt nu doar în ceruri, ci „până la tronul Lui cel împărătesc, până la Sfânta Sfintelor cea din ceruri”, după cum ne spune Sfântul Ioan Damachin. După trei zile, trupul începător-de-Viaţă şi de-Dumnezeu-primitor al Preasfintei este ridicat la cerurile cele mai presus de ceruri, nestricat, la Fiul ei Cel iubit, Singurul-Născut. Putem vorbi, aşadar, şi de învierea cu trupul a Maicii Domnului. Înviere care, însă, nu a fost săvârşită de ea însăşi, ci de Dumnezeu-Fiul ei.

Adormirea Maicii Domnului. Icoană portabilă, Sfânta Mănăstire Vatoped, secolul al XV-lea.

Martor al acestei învieri-mutări la ceruri a Maicii Domnului este apostolul Toma, care nu a fost prezent la cinstita ei îngropare, ci a ajuns mai târziu, după trei zile, întârziind ca de obicei; acesta, rugându-i îndelung pe ceilalţi apostoli, au deschid mormântul şi nu au găsit acolo de Dumnezeu-cinstitul ei trup. O văd, însă, pe Născătoarea de Dumnezeu urcând la ceruri, încredinţând apostolului Toma Cinstitul şi Sfântul ei Brâu ca mărturie a mutării ei, fapt care corespunde cumva pipăirii Domnului de către acelaşi apostol.

Trupul Preasfintei – ca şi trupul Fiului ei – nu a suferit stricăciune în mormânt, adică nu s-a schimbat, nu s-a descompus în elementele din care era alcătuit. Dealtfel, după Învierea Lui Hristos, trupurile multora dintre sfinţii Lui nu mai sunt supuse stricăciunii, ci devin sfinte moaşte. Era cât se poate de firesc, cu atât mai mult, să nu sufere stricăciune nici trupul celei care L-a primit pe Dumnezeu, trupul Maicii Domnului.

Sfântul Andrei Criteanul spune că nestricarea fecioriei Născătoarei de Dumnezeu la Naşterea Lui Hristos are drept urmare firească neschimbarea trupului ei în clipa morţii: „Naşterea nu s-a supus stricăciunii, iar mormântul nu a primit nestricăciunea!”.

Preasfânta de Dumnezeu-Născătoare, după Adormirea ei, devine Maica noii creaţii, a Bisericii Lui Hristos, pentru că ea a avut un rol hotărâtor în iconomia mântuirii, de vreme ce din ea s-a întrupat Domnul – care este capul Bisericii – iar acum are în Biserica cea cerească bogăţia harului, slavă şi îndrăznire. Ea devine, astfel, binefăcătoarea întregii lumi şi întregii făpturi, de aceea ei i se închină toată creaţia, Doamnei, Stăpânei, Împărătesei şi Maicii Lui Dumnezeu.

Prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu şi datorită ei, istoria întregii lumi a luat o nouă turnură, incomparabil mai însemnată şi mai înaltă faţă de tot ce a existat până la ea. Nu a putut şi nu poate nicio altă făptură să devină mai desăvârşită decât ea, şi nici ea însăşi nu putea deveni mai desăvârşită decât este. Conform Sfinţilor Părinţi, trei lucruri nu putea Dumnezeu să creeze mai desăvârşit: Întruparea Dumnezeu-Cuvântului, pe Fecioara Născătoare de Dumnezeu, şi fericirea de care se vor bucura cei mântuiţi.

După Învierea lui Hristos, Preasfânta a fost sprijinul Apostolilor şi a nou-createi Biserici a lui Hristos. Ea îi învăţa pe noii creştini, îi îndruma, îi mângâia în suferinţele lor. Citim în istoria vieţii ei că Arhanghelul Gavriil, cu trei zile înainte de adormirea ei, a vizitat-o – aşa cum s-a întâmplat şi la Bunavestire –, vestindu-i despre slăvita ei mutare de la moarte la viaţă. Mai apoi, Sfântul Duh, în chip minunat, i-a adunat pe toţi Apostolii în Ghetsimaní, la casa Născătoarei de Dumnezeu, pentru a lua parte la înmormântarea ei şi pentru a lua binecuvântarea ei. După ce au preamărit-o pe Maica Domnului, au rugat-o să le spună un cuvânt de învăţătură care să le rămână ca testament duhovnicesc. Atunci, Născătoarea de Dumnezeu le-a spus o pildă, în care lumea aceasta este prezentată ca o mare sărbătoare, ca un târg unde negustorii au venit să-şi vândă mărfurile, iar cel care face schimbul (negoţul) cel mai bun – adică cel care ştie să îşi vândă marfa mai scump – acela va ieşi cel mai câştigat. În continuare le-a spus că tot la fel este şi în privinţa celor duhovniceşti: cel care va ţine cu mai multă râvnă şi va arăta mai multă preţuire faţă de poruncile lui Hristos, acela va fi cel mai câştigat, se va bucura de o cinste mai mare în împărăţia cerurilor. La sfârşit, i-a îndemnat să stăruiască întru „lupta cea bună”.

«Apostoli, de la margini adunându-vă aici, în satul Ghetsimaní», detalii de pe icoana portabilă a Adormirii Maicii Domnului

Într-adevăr, cât se bucură Preasfânta atunci când vede că luptăm din răsputeri pentru mântuirea noastră! Ce linişte simte! Şi ea însăşi, cât de mult s-a trudit pe pământ, fără ca ceilalţi să ştie, deşi, ca una ce era fără de păcat, nu era nevoie să o facă. S-a nevoit, însă, pentru a ne da nouă un exemplu de desăvârşită asceză. La Ghetsimaní, acolo unde a locuit, după adormirea ei s-au găsit lespezile pe care ședea și se ruga şi în care se făcuseră scobituri de la îngenuncherile şi multele ei metanii.

Să urmăm şi noi ascultării ei desăvârşite, adâncii sale smerenii, lucrării ei duhovniceşti tainice, rugăciunii sale arzătoare, privegherii continue pe care o săvârşea, dragostei ei dumnezeieşti, privegherii neîntrerupte cu care se nevoia, durerii pe care a simţit-o ca pe o sabie în inima ei atunci când se afla sub Crucea Fiului ei.

Tuturor care se nevoiesc, ea le este „apărătoare şi sprijin”, chiar dacă înainte au dus o viaţă în păcat. Să ne amintim că şi pentru Sfânta Maria Egipteanca, Maica Domnului a fost „chezăşie” pentru pocăinţa ei. Şi, după ce Sfânta Maria a plecat în pustie, unde s-a nevoit din greu, însăşi Preasfânta o mângâia cu dumnezeieştile ei arătări.

Născătoarea de Dumnezeu, ca „hrănitoare” a monahilor, este cea care împarte daruri dumnezeieşti acelora care şi-au închinat viaţa Domnului, şi îndeosebi celor din Sfântul Munte, aghioriţilor. Ea a făcut cunoscută rugăciunea minţii Sfântului Maxim Kafsokalivítul, Sfântului Grigorie Palama, Sfântului Siluan Atonitul, dar şi fericitului întru pomenire părintelui nostru Iosif Isihastul, cel care, în mod direct, şi-a legat existenţa de obştea noastră. Şi, cu atât mai mult, ziua de astăzi are o însemnătate şi mai mare pentru noi, fiii duhovniceşti ai părintelui Iosif Isihastul, de vreme ce, într-o astfel de zi, după Dumnezeiasca Liturghie, acesta a adormit cu moarte cuvioasă în anul 1959. El a iubit-o foarte mult pe Preasfânta – pe „dulcea lui Maică”, după cum o numea – şi mult ajutor duhovnicesc, dumnezeieşti arătări şi harisme a primit de la aceasta. Într-adevăr, o trăsătură comună a tuturor monahilor aghioriţi este dragostea lor faţă de Maica Domnului. Numai la auzul numelui ei, aceștia nu-şi puteau stăpâni lacrimile izvorâte din dragoste preacurată pentru Maica-Fecioară. La auzul numelui ei, sufletul cel iubitor de Dumnezeu este „mişcat” de admiraţie, de mulţumire şi de recunoştinţă. Deasemenea, chiar şi numai gândind la Născătoarea de Dumnezeu, adică aducând în faţa ochilor noştri chipul ei cel slăvit, avem mare folos duhovnicesc. Spunea fericitul întru pomenire părintele Athanásios Ivirítul, că dragostea faţă de Maica Domnului îl mântuieşte pe om, chiar şi atunci când nu are lucrare duhovnicească.

Omul de astăzi trebuie să ceară și mai mult mijlocirea Maicii Domnului, care este izbăvitoare. Ori de câte ori are o suferinţă sau o problemă, să nu uite că ea este „ajutor celor întristaţi, apărătoare, izbăvitoare, mângâierea celor ce nu au îndrăzneală”, şi la ea pot găsi sprijin, mângâiere, ajutor grabnic şi răspuns.

Ne rugăm ca Doamna de Dumnezeu-Născătoare, care „se mută la Viaţă”, să trimită neîncetat asupra noastră binecuvântarea ei, încât să trecem această viaţă nevătămaţi şi fără primejdie, păziţi de urzelile şi cursele vrăjmaşului, şi să ne învrednicească împărăţiei celei cereşti a Fiului său. Amin.